Blank sau eroare de soft? Nu sunt magazin non-stop! ( Autoportret )

   Am momente când sunt blank sau Blanche. Mă simt defazată sau pur și simplu, nu am ce afișa. Am tot rulat în fundal, scripturi despre mine, despre alţii, am derulat anunțuri, pe stânga și pe dreapta. Bine că am avut text bine indexat. Mi-a fost de ajutor și nenea Google. Fără el, aș fi fost un antreprenor mititel, dacă nu-mi lăsam gândurile în Cloud. De acasă, am tot plecat să scriu pagini, să titrez titluri, din care nu au lipsit noutatea, senzaționalul și inovaţia.

     Am structurat și creat articole atât pe stilul meu, cât și pe stilul altora. Mi s-au furat din cuvinte, le-am dat cu împrumut, le-am închiriat pentru o pagină, le-am restituit cu rest, am primit și ban, dar măcar lucrurile au avut sens și înţeles, câtuși de puţin. Astfel, nu-mi permit să vă reţin prea mult. Poate aveţi și voi alte treburi, de aceea nu-mi permit în a vă plictisi cu rândurile și gândurile mele, adesea încâlcite. 

     Mi-am permis să fiu mai mult în mentenanță, decât în vacanță. Lucrurile au decurs conform schiţei, așa că programul continuuă, chiar și-n concediu. Întins(ă) pe un șezlong cu laptopul / note-book-ul în braţe. Am fost activ 24/7, chiar dacă au mai lucrat și part-time sau chiar dacă nu mi-am primit salariul sau leafa la sfârșit de lună. Mai mereu am văzut jumătatea plină...a paharului, ca să nu văd blank în faţa ochilor.

     M-am descris mai mult în cuvinte, decât în scene. De aceea, prefer Word-ul și Power Point-ul pentru prezentări. El mă prezintă, așa cum n-o face nimeni. El mă ajută cu instrumentele lui, să mă reprezint bine în orice formă sau schemă. M-am băgat și în alte programe, dar nu am preferat să rămân blocată acolo, ca într-o ramă foto. De aceea, am ieșit ca dintr-o joc, Luxor, pe care obișnuiam să-l joc pe calculator.  Nu am ieșit prea mult din careu, pentru că îmi plac lucrurile încadrate sau parcelate, ca într-un dreptunghi. Îmi plac ariile și spaţiile aerisite.

         Mă consider autor și scriitor, chiar dacă poate e un ego de-al meu. Îmi place să mă pun în rolul personajelor. Aproape că descrierea e partea mea preferată, mă și pierd prin ea. Cred că e cel mai lung cuvânt sau înlănțuire de cuvinte. Am mereu ceva de spus sau de adăugat...la mine sau la tine. O parte de vorbire.

       Substantivul are nevoie de cineva alături, de un atribut, care să-i însumeze caracteristici și valori. Aceasta este descrierea, nici mai mult, nici mai puţin.

       Încep mereu cu aliniat și schimb multe timpuri pe rând. Sunt acționar în cuvinte și plătesc "per word". Îmi recunoști tonul sau glasul, în funcție de cum oscilez la bursa de valori. Cuvântul e valoare indiferent, dacă mă crezi pe cuvânt sau nu. Tu îmi alegi timpul, dar eu am și alte perenităţi. Acelea sunt surorile și verișoarei mele, din aceeași mamă. Sunt exact ceea ce vezi, exact ceea ce crezi sau ceea ce vrei să auzi. Mereu mă alegi să te scuzi sau te simţi vinovat, dacă mi-l auzi falsat. 

          Sunt glas și voce pentru tine, trup și suflet pentru atâta mulțime. Mă simt "violat" când nu mi se recunoaște valoarea și mi se înţelege greșit ardoarea, febra din mine, care arde pentru tine. E chiar ea, "ars poetica", care vibrează pentru tine. Un alter ego, de al meu. 

         M-am deschis de prea multe ori, în faţa celor care mă merită sau în faţa altor persoane care nu mă merită, deoarece caută doar senzaționalul, șocantul în tot. Eu mi-s mai rezervat, îmi caut loc pe perimetru pătrat. Mă primești la tine în casă, să-mi spui "Bun venit!" sau mă dai afară pe ușă, așa cum ai făcut prima oară, când ţi-am greșit. 

           Mi-am pus pecete pe suflet, că sunt a-5-a lună ce spune despre tine și te descriu atât de mine. Îmi ești anotimp și rază, solistiţiu și casă. Nu știu câte case, am numărat până acum, la capăt de drum sau la capătul străzii și la care m-am oprit, dar mereu am crezut într-un număr fericit. Acela ești TU, pentru mine.

          M-aș putea promova și printr-un magazin non-stop, pentru că și acolo e lipsă de cuvinte. E doar beția din ele, cu care dăm înainte. Dacă am fi mai cumpătaţi și am bea responsabil, nu s-ar mai reduce totul numai la cazuri. Dacă s-ar rezolva totul cu cazurile de la română, ce bine ar fi, dar nici pe acelea nu le mai știm, atât de bine, să ieșim din mulțime și să fim o voce.

           Poate am ieșit prea mult din mulțime, dar mie îmi place să fiu în șir. Am stat mereu la coadă, pentru câteva diferenţe de cuvinte, ce-mi oferi și ce-ţi dau pentru o biată sumă. Am căutat să mă reintegrez poate sunt o curbă, dar tot am variații bune, dar tu de ce nu mă lași să-mi văd de ale mele cuvinte? 

         Mereu te eschivezi, când mă prezinți în societate, de parcă nu am purta același nume sau nu am fi în acte. 

Cuvintele ne diferențiază, de parcă nu am fi făcuți din același material, aceeași drepți fără egal. Cu toate că, mă ai lângă tine, nu înţeleg de ce nu te legi de mine, ca atunci odată, când știai că ai fată. Acum nu știu, ce s-a mai schimbat, rolurile și pozițiile în stat. Dar tot nu e un motiv, să nu mă ai în dativ gen "Draga mea", "Iubita mea.." etc, măcar la contacte, dacă nu în altă parte.

          Am trecut și strada și am zărit un banner, scris cu font boldat. "N-ai niciun leu să treci strada!". În buzunar îl am, dar cine mi l-a luat din suflet. Bacul îl am, cunoștințe da, atunci cine se joacă cu viaţa mea. Alta, care se crede mai bună decât ea. Asta nu e drept, nici etic, nici moral, dar măcar am scaun la cap.

          Tu ce ești, de mă tot trimiți la pești? Ţi-ai uitat rolul de tată sau ţi-ai permis prea multe deodată. Ţi-ai pierdut și cumpătul, ţi-ai pierdut și zâmbetul, dar ce contează când "Jean boxează". Asta e ambiția în România. Asta nu e România sau Romândria, așa tot doriți să o denumiţi. E unealta asta politică, care se tot reprofilează și nu-și depășește condiţia. 

        Cuvintele supără pe mulţi, atunci de ce tot alegi să mă asculți, la radio la știri, pentru că sunt tot eu, glasul tău de tânăr copil, pierdut printre rânduri. Mereu același glas salvator, că atunci când auzi de clopoțel. Doar că glasul meu, te inundă, dar și te scufundă. Când îţi pierzi cuvintele, eu voi fi acolo, să ţi le redau. 

Dar asta cu ce preţ, poate chiar cu prețul vieții mele. Sunt prea sincer, prea omniprezent, prea participativ, prea dedicat și tu, tot mă înjuri în gând.

          Știu am lipsit prea mult de acasă, omătul e greu și tot apasă pe mine, dar mă răcoresc niţel, ca să fiu iar porţia ta de vitamine. Numai când mă auzi la radio, știi că sunt siropul tău sau ceaiul tău favorit. Dar tu când m-ai servit sau mi-ai deservit la ceva, vreodată? Te-ai întrebat?

           Mai mereu mă consideri în plus, ca să nu fiu în minus. Mai mereu sunt vocea care te enervează, care îţi stă pe creier. Da' păi, vocile din capul meu. Mai mereu, ni sunt eu, când dau de tine. Mai mereu, mă scoţi din mulțime sau din ecuație și nu mă refer strict la matematică. Dar ce sunt eu, modul? De ce nu mă lași să mă bucur, de ce mă scoţi mereu la final de lună? Nu te-ai întrebat vreodată, poate sunt a ta (re)sursă de venit. Tu, până acum unde ai trăit? Până acum, alţii au trăit pe brânci și nu ţi-au reproșat nimic, iar tu știi doar să mă împingi? Frumos gest...

            Eu nu mă dau mare, pentru că am valoare. Am fost și mică, doar viaţa mă strică. Dar tu, iar vrei să-mi iei zâmbetul, ca și când, nu știu din ce trăiesc. Doar că iubesc, să te iubesc. Pentru că, ești de neînlocuit, de nesubstituit. Dar alţii, vor să-ţi ia locul, iar ăsta e limitroful, care are mereu ceva de zis, dar de pe margine.

       Ce bine e să observi, când alţii au nervi și tu nu știi decât să te descarci pe tine. Ce să faci, dacă nu ai nevoi străine? Dar cine mi-a zis să rămân cu cuvântul, când mi-e îmi lipsește zâmbetul. Cuvântul poate fi greoi și de el, atârnă atâtea responsabilități vorbite sau scrise.

          Eu nu mai știu decât să eman cuvinte, că am uitat de voce, dar nu prea am permiteri sau permisiuni de ieșit. Gluma conține și ea, cuvinte, dar nu știu de ce e mai amuzantă ca mine, poate că eu sunt melancolia. Bârfa e cam zgomotoasă, dar face și ea casa, cu cine s-o găsi, sper mai mult constructiv. Dar tu, ce mai ești? 

          Eu nu mai știu ce rol să-ţi atribui. Cred că ești însăși povestea, cu toate părțile ei componente. E dificil să scrii despre alţii, dar să te și bucuri pe tine, pentru că nu știi viaţa cui aparține. Eu am una, ca fiecare și fac ceva cu ea, câ ţie nu-ţi place e altceva. E așa de greu, să tot explici că suntem kit, dar tu ai argumentul tău. E greu să fii tu, când alţii te povestesc rău. 

     Prin urmare, ce rol mai are vorba mea, când își bat joc alţii de ea și tot mă înlocuiesc, să nu fie ca ei. Ce mai, până de idei! Am și eu, răspunsuri, variante vreo trei. Dar ce e greu, să fim ca ei? 

    Idei avem fiecare, dar ne bucurăm parte în parte. Planul A, planul B există, dar nu știu cine are întâietate....la vacanţe, la concediu...la alte relaţii de genul. S-ar putea, ca eu să fiu pe cont propriu și asta cam deranjează, că nu prea stimulează nimic, decât poate la loz în plic. Și ce, tot e o norocoasă. Bine ca are casă, dar nu să-i iei tu din drepturi , ci să o ajuți să prospere. Unde e vivere, love is in the air?

    De ce nevoia trebuie să se împartă la doi sau trei? De ce mereu rupi din ea și îţi iei restul înapoi, nu mai lași și de bacșiș. De ce te uiți cruciș, când eu am propriile nevoi și nu pot gândi mereu pentru amândoi. De ce nevoi este mereu îndeajuns și sunt când pe minus, când pe plus? Unde am rămas blocată, să nu pot fi auzită decât prin cuvinte, printr-o mască ce nu-mi aparține? De ce să accept să fiu doar o ruină, pe care scrie "Made in China"?, pe care o vezi pe fiecare bluză, pe care nu ţi-o permiţi, e prea ieftină pentru tine, dar scumpă la vedere. 

      E un lung șir de întrebări, la care trebuie să răspundă alţii. Ei au timp, alţii, nu. Noi nu vorbim de alţii, decât de noi. "La asta ne rezumăm", atât de simplă sau complexă e nevoia noastră. Atunci ce nu ne ajunge? Cumpătarea sau echilibrul, impulsul sau instinctul? 

     Nu am avut multe, dar am învaţat să dau. Din puţinul meu, din cunoștințele mele, din efortul meu, acumulat în ani. Anii, oare mă prețuiesc, că nu le-am lăsat ghiozdanul cu experienţe, baltă sau deja, ălea sunt lecţii uitate, care nu mai valorează nimic pentru noi, ăștia din altă generație. 

       Nu m-am bătut cu generațiile decât în cuvinte și ăstea dor al naibii de tare. M-am duelat în experienţe și am fost taxat aspru. Poate dacă aș fi știut să taxeze și eu la timp, poate învăţ data viitoare. Tu, când înveți niciodată, pentru că mereu te bazezi pe mine, sufleurul din mulțime. Ai copiat, ţi s-a pus 1. Dar unul dintre noi, niciodată, nu accepta că e loc de doi...care învaţă, care muncesc, care trag la jug pentru alţii, deopotrivă. Asta, până când aducem pe altcineva în echipă și devem trei. O trupă de NOI. La început de noi, mereu există un Deja Vu. ( click pentru a asculta albumul Alina Eremia.)

 

*sursa poze: pixabay