My wanted place

Ești ceea ce contează e mesajul, pe care îl auzi în jurul tău. Fiind înconjurat de mulţime, ce faci? Cauţi să impresionezi, să devii mai mult decât ești, te dezbraci de conţinut, te simţi viral sau o iei la fugă, pentru că nu mai știi ce contează, cu adevărat? Haină de pe tine, eticheta, brandul sau pur și simplu, să exiști ORICUM pentru că ORICUM e luat și ăsta sau ăsta sau e fel, ca și celălalt. Când crezi că, ai făcut sau ai văzut totul in viaţă, apare senzaționalul, unul mai ceva ca altul, unul mai BREAZ, că celălalt. Te mai impresionează la prima vedere, te mai lasi ușor purtat de val, mai faci tu, primii pași sau nu?   Te mai simţi tu, cel care contezi atunci când reflectoarele sau luminile se sting și scena nu mai reprezintă locul în care intri timid, dar cu încredere că pașii se vor uni într-un dans al inimilor noastre. De multe ori, rolurile ne aparțin, doar că schimbăm fundalul sau background-ul pentru a nu fi monoton sau a nu plictisi deja inimile sau sufletele t

E greu să ne privim prin ferestre, care ne arată altfel, care ne arată oglinzi: biconcave sau convexe. Ne arătăm diverși, doar că avem altfel de reflecții. Uneori, ne place ce vedem, alteori, nu, deoarece ne întâlnim cu un oarecare, cu un nimeni, rareori cineva. Dorim să părem altcineva, dar ne simţim nimeni, când suntem priviţi de altfel de cadre. Ne simţim, oarecare când prezentăm dezinteres în faţa altora, deoarece interes au prezentat destui. Nu suntem nici la mila cuiva, deloc poate la mila statului sau privațiuni, dar de ne stă în natură, să ne plângem de una și de alta...mai ales în faţa unei camere, pentru a părea credibili, pentru a ne prezenta situația materială sau socială? Unii din asta trăiesc. Deci de ce să le o luăm și pe asta, poate e singurul lor motiv de bucurie?    Tăiem fiecare felie de pâine, deoarece știm că fiecare contează și fiecare are gust, deoarece e la fel, ca și cealaltă. În cazul, celei feliat nu mai depunem efort, ci doar întindem pateul pe p

Când marea îţi fură cuvintele, mai ai timp să te descrii? Când marea, își ia bagajele și pleacă din tine, mai ai timp să te întorci? Mai ai pentru ce sau ţi-a luat și ce i-ai lăsat ultima dată, drept amintire? Când tu, ţi-a pierdut hainele în marea de mulţime? Te mai întorci după ele sau le abandonezi acolo....ca pe o ultimă cumpărătură eșuată?  Când marea nu mai ce a fost, găsești impedimente, ca să nu ajungi la ea. Când marea nu-și mai găsește cuvintele, crezi că le găsești în buzunar.    Când marea te lasă baltă, tot încerci să găsești scuze sau motive.    Când marea răstălmacește tot, mai ai timp de reconstituiri?   Când marea prea îţi invadează spaţiul, trebuie să te limitezi la ce ai și tot nu e de ajuns.    Când marea crede că este prea mare pentru școală, vine alta și îi fură notele sau meritele.     Când marea se ascunde de tine, cauţi un loc în care să fii singur sau sigur de ce ai sau ce ai adunat într-o viaţă. Mulţi se cred la mare, ca în piaţă, că își pot alege

Mai mereu, m-am pierdut prin ciorne, prin ciorne cu parfum de melancolie și dor. Dor de mine, dor de versiunile mele anterioare, pentru că mereu cea de faţă nu a fost bună sau corespunzătoare. Am încercat să mă updatez de fiecare dată, să modific ce a mai rămas uman sau poetic din mine. Am lăsat gândurile să se scurgă, amintirile să se creeze și timpul să le dea contur. Dar unde am rămas cu etichetele? Cred că am lipit prea multe pe borcane sau pe coperțile de la școală, dar cine mai folosește așa ceva, când sunt așa de multe coperți cu tematici și pattern-uri diferite.      Revenind la SuperBlog, aș putea spune că am tot descoperit pattern-uri diferite, pe care le-am aplicat sau pe care le-am schimbat la viaţa mea. Unele s-au lipit bine, altele s-au dezlipit și au lăsat loc de altele.     Mereu mi-au plăcut zilele cu teme, deoarece am avut ceva de spus, ceva de adăugat. Am scris cu pix albastru, am corectat cu roșu și în cele din urmă, am șters ce nu mi-a plăcut....poate c

     Oare când am început să devenim mari? Atunci când ne-am dorit să ajungem sus, să urcăm treptele succesului sau atunci când ne-am agăţat de orice, pentru a-l depăși pe celălalt? Răspunsul poate varia, dar noi nu avem timp de răspunsuri sau de întrebări. Suntem prea ocupați să AVEM, ce nu au avut alţii, ce nu au făcut alţii și poate ceva în plus, că în minus strică.      Oare când am început să devenim mari? Atunci când ne-am lovit de termenul majoritate și noi ne-am simţit mici, ne-am simţit infimi, pe lângă restul. Restul de ce...de acadele. Nu, că până și ălea sunt prea mari pentru noi. Niște jucării pentru copii.     Oare când am devenit mari, atunci când a început să se ceară prea mult de la noi și prea puţin de la alţii, deoarece am învăţat să apreciem cererea și oferta.     Oare când am devenit mari? Atunci când constatăm că nici micile bucurii nu ne mai bucură, că nu mai avem zâmbete nici pentru copii, darămite pentru adulții din noi. Atunci când nu am mai dorit

Oricine stă alături de cineva în parc, în autobuz, în faţa blocului sau chiar și-n instituție. Oricine se blochează în faţa privirii cuiva sau nu poate da ochii cu altcineva. Motive diverse. Privirea fuge sau stă locului, pașii încremenesc pentru o clipă, dar umbrele lor tot continuă să ne urmărească.       Oare de ce ne tot băgăm în viaţa altcuiva, în perimetrul altcuiva, dacă măcar am înţelege niște reguli de bun simţ. De ce trebuie să gândim pentru toţi, că oricum e prea mult. De ce ne este impozitat, chiar si gândul, care circulă liber în lume? Oarecum, tot mai are un grad, prin care se filtrează informația. Oare, gândul nu e tot un microb, care a dorit să fie altcineva? Dar oare la care gânduri, le permitem să intre? Sunt multe, puţine, după care ne trăim sau orientăm viaţa, dar uneori, gândul nostru o ia pe alătură. Se întâlnesc mai multe gândiri, care oscilează dintr-o idee în alta, dintr-un minut în altul. Gândul derivă, dar ideea insistă să rămână oriunde este bine

      Oare de ce apelăm la povești? Poate pentru că nu ni s-au spus, când eram mici. Poate că dorim să îmbrăcăm altfel lucrurile sau produsul.       Poveștile sunt ceva în ce credem, ceva ce repetăm înainte de culcare, să adormim mai repede.      Dar de ce povestea mea, nu seamănă cu a ta? De ce avem alte atribute, alte însușiri, alte caracteristici? Deoarece natura ne-a făcut în mare parte, diferiți, dar totuși să ne asemănăm în unele și altele.     Fiecare om are o poveste. Nu știu de ce a mea, trebuie să atragă atenția. Ne promovăm prin ziare și reviste, ca să ne câștigăm traiul zilei de mâine, să fim promotorii unei vieţi moderne și echilibrate, chiar dacă își mai bagă haosul, piciorul în toate. Încercăm să fim, ceea nu au fost sau nu au reușit alţii. Asta cu ce preţ? Ar spune unii, cu prețul succesului sau notorietății. Dar oare asta te face fericit? Când îi vezi pe alţii, mai săraci ca tine și tu, trebuie să pari aia bogată, cum e?     Povești ne spunem unii altora.

De ce te-ai prins ultima dată?      Poate de o ramură, poate de un trunchi de copac, poate de o mână binevoitoare, poate chiar de o speranţă. Ea s-a prins de tine sau tu de ea? Ai cuprins-o sau ai strâns-o la pieptul tău?    Poate de gustul din copilăriei, pe care încă îl mai simţi și nu-l poţi uita, așa cu una cu două. Poate de o șansă, pe care o meritai sau nu, poate de bacul, pe care tot așteptai să-l prinzi la ora fixă.    Poate te-ai prins la multe sau de multe ori, dar totuși nimic nu se prinde de tine. Cred că ești mai acătării. Am eu, ceva cu cuvântul ăsta. Atât de diferit, atâta de simplu. Dar câte să se prindă la tine, de tine....cred că emoţia se prinde cel mai bine în cadre și nu numai și zâmbetul. Dar oare câte zâmbete se consumă și câte se prind în cadre? Mai ales, cele de nișă. Dar eu, de care m-am prins? De un domeniu.    De ce te-ai prins ultima dată, când nu aveai nici de ce să te prinzi, nici măcar de o speranţă, dar nu televizată....că se consumă repede

Eu nu prea am vorbit despre alţii, mai ales la capitolul relaţii. Ei nu știu ce-au avut cu mine sau prin ce presă m-au băgat...ceva cu litere multe. Fie că în română sau engleză, multe au nevoie de traducere, că se cam exprimă și-n chineză, eu tind să cred că am ales o limbă, un mod de exprimare pe înțelesul tuturor și destul de accesibilă: limba română, cu toate că are și ea, costul ei.   Eu nu prea știu ce s-a scris sau titrat despre mine, cu toate că urmăresc presa și mediile online. Faza e că nu prea am apărut în titluri și știri de scandal, deoarece am ales să-mi deschid un blog personal în care să mă confeseaz din intimității sufletului meu. Cine a preferat să intre bine, cine a ocolit site-ul, iar e bine, dar nu știu cine a controbăit prin el, ca la el, acasă.   Eu nu prea am vorbit despre alţii, decât când am avut ceva de spus sau afirmat, nu știu ce au spus sau născocit alţii. Nu am avut timp să aflu, să ascult sau să citesc. Am tot căutat să mă axez pe viaţa mea,

N-am amintiri cu tine, de parcă s-ar face așa una cu două. N-am amintiri cu tine, de parcă viaţa ar fi început de ieri și nu de azi, ci înaintea erei noastre. De parcă, eu existam pe atunci. Doar amintirea cu eclipsa din 2000, de când nu vom mai fi copii și câteva poze pe film.    " Te caut prin amintiri, te caut să găsesc amintirile mele cu tine. Te urmăresc, să știu, că am găsit ceva cu tine. Tu mă cauţi, mă urmărești sau doar mă lași la rubrica contacte? Eu mereu, te-am scris, mereu te-am rescris, mi-am amintim de tine în orice formă, sub orice formă ar avea viaţa. Pentru că exiști, nu trăiești doar din amintiri și asta te face REAL și pe FEELING."   Nu am avut multe poze la viaţa mea, de parcă mereu se strică filmul, iar eu trebuia să repet poziția, figura sau zâmbetul fals. Nu am amintiri cu tine, decât timpul împărţit la doi. Nu am amintiri cu tine, decât o poză de rezervă sau o piesă de Lego. Dar ce am, oare? De nu mă simt în stare, ci doar în muncă? De ce