My wanted place

     Oare când am început să devenim mari? Atunci când ne-am dorit să ajungem sus, să urcăm treptele succesului sau atunci când ne-am agăţat de orice, pentru a-l depăși pe celălalt? Răspunsul poate varia, dar noi nu avem timp de răspunsuri sau de întrebări. Suntem prea ocupați să AVEM, ce nu au avut alţii, ce nu au făcut alţii și poate ceva în plus, că în minus strică.      Oare când am început să devenim mari? Atunci când ne-am lovit de termenul majoritate și noi ne-am simţit mici, ne-am simţit infimi, pe lângă restul. Restul de ce...de acadele. Nu, că până și ălea sunt prea mari pentru noi. Niște jucării pentru copii.     Oare când am devenit mari, atunci când a început să se ceară prea mult de la noi și prea puţin de la alţii, deoarece am învăţat să apreciem cererea și oferta.     Oare când am devenit mari? Atunci când constatăm că nici micile bucurii nu ne mai bucură, că nu mai avem zâmbete nici pentru copii, darămite pentru adulții din noi. Atunci când nu am mai dorit

Oricine stă alături de cineva în parc, în autobuz, în faţa blocului sau chiar și-n instituție. Oricine se blochează în faţa privirii cuiva sau nu poate da ochii cu altcineva. Motive diverse. Privirea fuge sau stă locului, pașii încremenesc pentru o clipă, dar umbrele lor tot continuă să ne urmărească.       Oare de ce ne tot băgăm în viaţa altcuiva, în perimetrul altcuiva, dacă măcar am înţelege niște reguli de bun simţ. De ce trebuie să gândim pentru toţi, că oricum e prea mult. De ce ne este impozitat, chiar si gândul, care circulă liber în lume? Oarecum, tot mai are un grad, prin care se filtrează informația. Oare, gândul nu e tot un microb, care a dorit să fie altcineva? Dar oare la care gânduri, le permitem să intre? Sunt multe, puţine, după care ne trăim sau orientăm viaţa, dar uneori, gândul nostru o ia pe alătură. Se întâlnesc mai multe gândiri, care oscilează dintr-o idee în alta, dintr-un minut în altul. Gândul derivă, dar ideea insistă să rămână oriunde este bine

      Oare de ce apelăm la povești? Poate pentru că nu ni s-au spus, când eram mici. Poate că dorim să îmbrăcăm altfel lucrurile sau produsul.       Poveștile sunt ceva în ce credem, ceva ce repetăm înainte de culcare, să adormim mai repede.      Dar de ce povestea mea, nu seamănă cu a ta? De ce avem alte atribute, alte însușiri, alte caracteristici? Deoarece natura ne-a făcut în mare parte, diferiți, dar totuși să ne asemănăm în unele și altele.     Fiecare om are o poveste. Nu știu de ce a mea, trebuie să atragă atenția. Ne promovăm prin ziare și reviste, ca să ne câștigăm traiul zilei de mâine, să fim promotorii unei vieţi moderne și echilibrate, chiar dacă își mai bagă haosul, piciorul în toate. Încercăm să fim, ceea nu au fost sau nu au reușit alţii. Asta cu ce preţ? Ar spune unii, cu prețul succesului sau notorietății. Dar oare asta te face fericit? Când îi vezi pe alţii, mai săraci ca tine și tu, trebuie să pari aia bogată, cum e?     Povești ne spunem unii altora.

De ce te-ai prins ultima dată?      Poate de o ramură, poate de un trunchi de copac, poate de o mână binevoitoare, poate chiar de o speranţă. Ea s-a prins de tine sau tu de ea? Ai cuprins-o sau ai strâns-o la pieptul tău?    Poate de gustul din copilăriei, pe care încă îl mai simţi și nu-l poţi uita, așa cu una cu două. Poate de o șansă, pe care o meritai sau nu, poate de bacul, pe care tot așteptai să-l prinzi la ora fixă.    Poate te-ai prins la multe sau de multe ori, dar totuși nimic nu se prinde de tine. Cred că ești mai acătării. Am eu, ceva cu cuvântul ăsta. Atât de diferit, atâta de simplu. Dar câte să se prindă la tine, de tine....cred că emoţia se prinde cel mai bine în cadre și nu numai și zâmbetul. Dar oare câte zâmbete se consumă și câte se prind în cadre? Mai ales, cele de nișă. Dar eu, de care m-am prins? De un domeniu.    De ce te-ai prins ultima dată, când nu aveai nici de ce să te prinzi, nici măcar de o speranţă, dar nu televizată....că se consumă repede