Omul cu povestea. Ascultă-i vocea.
Mi-e dor de lume, de pustiul din ea. Totodată, de liniștea acerbă dintre trunchiurile mărețe ale copacilor. Aici mă identific cu ea. Dar mă și pierd. Nu am glas, deoarece natura mă absoarbe. Am ecou, un ecou ce răsună în codru, în pădurea deasă. Mă îmbrac în verde, pentru că aleg să renasc mereu, dar tot eu mă transform în propria cenușă și transced în alte timpuri. Timp de meditație și reflecție. Mă ascund de razele de lumină, deoarece îmi umbresc momentele de liniște. Nu mă satur, să mă simt dezgolită de privirea ei și acoperită de ramurile de foioase și conifere. Sunt pașnic(ă), dar în mine se duc războaiele vremii. Mă taie lumea, dar tot ea mă venerează cu vocea ei. Mi se taie să vorbesc, când liniștea e tot. Dar cine sunt eu, să caut răspunsuri, când în mintea mea sunt întrebări cu ecou, flashback-uri din alte cadre, reconstituite pe film. Hârtia era prea scumpă. Atunci, nu știu acum, dacă s-a schimbat ceva. Poate doar nivelul de absorbție. Simt că absorb tot ca un b...