My wanted place

Sezonul de toamna-iarna incepe sa bata la usă. Noile alegeri vestimentare se aliniaza la start. E vremea sa incepi cautarile. Nu mai lasa totul pe ultima suta de metri. Rezolva aceasta problema de la bun inceput. Mi se pare ca dulapul, deja cere a nou, asa ca, te invit sa-i indeplinesti dorinta. Nu stiu care sunt dorintele tale pentru sezonul de anul acesta, dar eu simt oarecum alegerile tale. Poate te intrebi cum? Cand tu nu stiai, m-am strecurat in lista de dorinte si le-am aflat. Nu o sa divulg totul, dar macar cateva ca sa inspiram alte fete, tinere, cu siguranta.    Toamna nu e toamna, daca nu simtim ca pasim cu incredere in noul sezon. Fiecare frunza si a ei textura, ne duce cu gandul la textura materialelor. Uneori simpla si fragila, alteori grosiera si puternica. Cu ce ai asemana aceste texturi? Cu vantul ce le schimba din vechi in nou sau cu soarele ce le atinge usor, schimbandu-le nuantele si pattern-urile.   Tot cu aceasta idee, vom porni in periplul nostru in de

Ancorati panzele ca vine: noua competitie SuperBlog 2023. Gasiti busola si directia.     Panza e chiar creatia in sine, pe care cuvintele fac valuri, inca de la primele acorduri fine sau in tandem cu marea linistita sau agitata. Uneori, scrisul e muzica, alteori e poezie, alteori, proza, dar stim ca vindeca toate turbulentele si nelinistile acumulate in noi sau le tulbura si mai tare, pentru a le reda calmul ceva mai tarziu.    Ce e val, ca valul trece. Asa si cu creatiile noastre care multe dintre ele cunosc culmile succesului si notorietatii, pe cand altele se duc pe apa sambetei. Inportanta e constanta. Sa fii valul, sa fii ca valul, sa depasesti valul si chiar sa te intreci cu el. Vor fi multe valuri: de critici, de angoase, de nelinisti, de laude si merite, dar important sa nu te doboare, ci sa te inalte. Val după val, mai urci treptele unui piedestal, care poate e atat de ancorat in sol, incat te poate purta pe brate, precum Dunarea, insasi.    Ma simt un om al marii,

Mi s-a taiat cheful de munca. Am zis ca gata, ca renunt, ca s-a terminat cu mine. Mi s-a taiat in enspe mii de bucati, una mai mare ca alta, nici macar egale ca dimensiuni. Am scos multe din mine, ca am crezut ca asta e cauza, ca nu mai dau randament, ca am adunat sau acumulat prea multe si m-am aglomerat sufleteste si fizic, dar cu uzura morala, ce facem? E si ea la loc de cinste. Macar efortul meu sa fie pe masura asteptarilor, dar cui? Simt ca lucrez pentru nimeni, un nimeni nu sunt, tot sunt cineva, care pricepe cate ceva ajuta la ceva, raspunde la ceva intreabari legate de orice, chiar si legate de mine, dar uneori raspunsurile sunt fortate sau intrebarile prea deschise si eu prea inchisa in mine, de zici ca am activat lacatul automat, ca si protectie. Dar tot gasesc eu, ceva deschis sa ma deschida si pe mine, poate un atelier de mesterit online sau ceva de genul, sau chiar o "unealtă" numa bună de deschis porṭi.      Eu ma lupt cu sufletul, altii cu căldura

Ultima data, cand am scapat ceva pe jos, a fost din neatentie, neatentia mea. Bine ca era un ambalaj, si nu ceva care ar fi putut să mi strice ziua. Nu stiu, daca e ceva nou in ce zic, dar e un vechi obicei, sa scap lucrurile pe jos, bine ca nu s-a spart sau crapat ceva. Doar atentia mea a avut de suferit. O fisura, doua trei, dar imi venea sa bag capul in cutie, de rusine, ca am lasat sa-mi scape, chiar si un ambalaj pe jos. Dar pentru o cutie numai buna, te scoate Cartonescu la intalnire, numa daca vrei, sa te mai alegi si cu altceva. Scapă de vechiul ambalaj, alege cutiile Cartonescu! Vin la pachet cu multe atuuri!        In ultima vreme, m-am simtit impachetat cam prost, nu stiu cine o fi fost fost de vina. M-am trezit si sucit pe toate partile si nu i-am dat de capat, doar de inceput, inceputul unei protectii mai bune. M-am trezit ud leoarca, deoarece nu aveam un ambalaj rezistent, care sa reziste intemperiile si socurilor. M-am trezit dezbracat, pentru ca

Scrisoare către viață Draga viață, Nici nu știu cu ce să încep. Mi-ai furat cuvintele și ți le-ai însușit pe nedrept. M-ai lăsat să mă zbat pe țărmul tău, să mă scufund în adâncurile tale ascunse. Când credeam că văd malul, de fapt era doar o porțiune de nisip, dezgolită de valuri...o imagine iluzorie. Nu ți-am scris ca să mă plâng, pentru ca lacrimele vor uda aceste cuvinte și le vor lăsa neterminate, șterse. Nici ca să te laud sau să te urc pe un anume piedestal, dar vreau să știi că ocupi locul binemeritat. Care e locul tău? Astăzi și acum. Nu ieri și nici mâine. E adevărat că urmele trecutului, încă îmi mai bântuie prezentul, iar clipa de față e îmbibată de verbe la imperfect și perfectul simplu. Dar poate așa e timpul, o linie fină între ce a fost, ce ar fi putut fi și ce va fi... o linie care uneori se arcuiește după forma în care îmbrăcăm viitorul. Viitorul? Instabil, nedefinit, promiscuu...De fapt, ce formă are viața? O formă neregulată, un labirint în mijlocul căr

Eram mici copii si ne suparam ca se termina programul de joacă. Acum mari, fiind, parcă ne-am dori ca programul masinii de spalat se se termine mai repede, sa avem timp pentru noi. Nu, ca nu am avea, dar uneori culorile se spala, iar creioanele colorate raman pe asfalt  amintindu-ne cate avem de facut sau de realizat sau de visat. Visele capata alte nuante, dar se improspateaza pe zi ce trece dau devin mai mari prin ochii nostrii de copil.      Poate merge o prespalare? De a joaca, cred ca e termenul cel mai bun pentru acest proces cognitiv prin care ne stimulam simturile si ne antrenam visele. Am putea spune de a joaca, chiar si cand ne-am uitat jucariile online? E ca si cum am uita televizorul deschis pe postul nostru preferat si acesta incepe sa ruleze exact rubrica pe care o asteptam cu sufletul la gura. Sa uiti televizorul aprins e una, deoarece in mintea noastra inca mai ruleaza filme vechi sau noi cu amintirile noastre, cu jocuri care ne-au facut copilaria mai frumo

 "Timpul e scris în minte, cuvânt după cuvânt. Cei mari vorbesc dincolo de stâncă." Sunt sau doar exist prin tine. Mă văd sau doar găsesc motive să exist. Eu nu-s decât o umbră a Pământului. Nu mă vezi, nici măcar pe lumină, darămite pe întuneric. Întunecimea minţii e prea mare pentru tine, chiar și cu televizoarele aprinse. Becurile vorbesc pe a lor limbă, dar eu nu ard îndeajuns. Nu mă aprind la momentul și timpul potrivit. Mă fac simțită doar atunci, când bezna devine prea stranie sau apăsătoare.    Tăcerea ne lasă mască, dar tot ea vine cu replica. Uneori enervantă, dar la locul ei. Uneori abuzivă, dar tranșantă. Tăcerea taie adânc, dar nu doare. E o linie de tuș care doar apasă pe tine, butonul de panică. Tăcerea e de aur, pentru că strălucește chiar și pe întuneric. Tu n-ai habar, dar ea are ce zice sau viceversa. Vă priviri îndelung, dar nu găsiți răspuns.     Tăcerea devine saturată, atunci când mușcă prea mult din liniște. Când taci, ce argumente să m

Inainte la birou era intr-un fel sau altul sau cum am dorit noi sa fie, influentati de factori si circumstanṭe. Multe cuvinte s-au zis după....că mai bine era, că mai bine se făcea si toate verbele insotite de actiunea mai bine era inainte, chiar si la birou, nu doar politic. Deci viziunea asta cu biroul poate capata iz politic. Deoarece avem si o politica ce tine de schimbarea biroului de lucru. Prin urmare avem si poze cu si inainte de pandemie, dar le tinem pentru noi, fiind un birou mai personal asa. Pandemia a venit cu un asalt creativ pentru mine dar si lucruri mai putin placute, precum etapa cu vaccinul.    Pentru mine, biroul ma duce cu cativa pasi inainte, deoarece chiar de la o varsta frageda, cred că vreo 11 sau mai puṭin, am avut primul meu birou, la care ma jucam de a secretara sau invatatoarea. E un fel de periplu, inainte, inapoi, care m-au costat cateva amintiri sterse. Dar cum lucrurile merg mereu inainte, mai putin inapoi continuam cu reamenajarea spatiulu

Dacă până acum, aveai discursuri fara noimă si fără argumente, vocea ta va cunoaște îmbunataṭiri ale tonalitatii verbale. Va fi mult mai sigură, mai convingătoare și mai demonstrativă. Cum si de ce? Pentru ca nu ai apelat la cele mai bune tool-uri din domeniu. Uneori, lipsa a ceva, ne face să renuntam usor la viselele noastre, care deja se contureaza in mintea si sufletele noastre. Până în prezent, nu am avut ocazia de a participa faṭă în faṭa la o dispută sau pur și simplu sa asist sau sa deṭin un rol, în cadrul unui caz anume. Ori m-am ferit eu, de astfel de situatii, ori m-au ocolit ele pe mine? Norocoasa sau nu, când e vorba de copii, mă gândesc și la mine, copil fiind, major si cu aproximativ 11 ani peste limita. Dar se pare, că în acești 18 ani, nu am sărit prea des, la concluzii pripite sau să mă lupt aprig în câștigarea argumentelor.     Mă gândesc la mine și-mi vine imaginea aia de mic copil timorat în faṭa legii. În faṭa unui sistem precum cel de invaṭamânt sau re

Dragostea e ca o joaca de copii. Dar copilul unde-i? Pierdut intr-un labirint. Știm cu toții, că dragostea trece şi prin stomac, dar mai are și alte cai, trasee, serpentine etc. Orice joaca are o miză sau o recompensa. Măcar asa simbolica sau semnificativă. Unde dragoste nu e, am putea spune ca avem limbrici la stomac sau giardia, dar nu e așa că avem guardiani protecției de la Activia. Imunitatea e importantă, așa că anticorpii îmi joacă rolul și-n jocul nostru. Chiar în burtica noastră sub atenta noastră supraveghere. Traseul e cam întortocheat, dar si mâncarea etapele ei, ba chiar ne supune la probe. One to one, one to many.  De la punctul de start până la proba de finish. Singur sau nepereche, ca șosetele din mașină de spălat ce te mai consolează că dragostea nu-i nici de închiriat, nici de băgat la mașina de spălat. Dragostea e așa cum este EA. Pentru ea, poate fi roz sau vată de zahăr, poate fi neagră precum ciocolata sau un expresso. Din punct, în punct, o continuăm

Sunt vise cladite din lut, ce dau forma imaginaṭiei și mă fac să iubesc. Să scot o formă din tot sau un tot deformat. Dar eu iubesc picaturile sau picatura din tot, deoarece o consider esenta, vitamina pură.     Beau cate putin, scriu catusi de putin, deoarece am nevoie de acea picatura, care să fie de cerneala, poate sau nu. Acea picatura, care să fie urma unor eventualele scrieri. Am picurat din stilou, si a iesit o operă de artă. Am vopsit literele cu alte culori si le-am transformat in vitralii, ce mă oglindesc pe mine. Ma uit după picaturi, picatura care a umplut paharul, oare unde o gasesc ? Pe Facebook, pe insta, pe youtube? Hmm...e de cercetat. Picaturile ma uda, mă fac să arat altfel decat ud leoarcă, decat in scris. Doar picaturile scrise nu storc nimic decat creiere si minti, cele ude, fac lucrurile să crească, ca și in scris. Cu cât torni mai mult, cu atât va crește valoarea pe care o oferi. Insă, picaturile de roua ce creeză în natura? Decat prospetime, vitalit

Mi-as muta lumea pe covor sau pe pardoseala, dar mi-e teamă că nu mi ajunge spatiul. As cobori din cer, stralucirile si le-as imprima in podea, sa stiu ca am si propria galaxie pe pămant. Dar nu ajung sau nu-mi ajunge. Cred că nu mi-am masurat bine asteptarile mele in materie de ce doresc să schimb la spatiul din casa mea. Oare am nevoie de un ghid sau un personal, care să-mi deschidă portile casei sale? Poate mă inspir de acolo, cine stie. Am tot facut un research pe net si am gasit ceva ce rezoneaza cu interiorul: AlmaParchet.ro. Poate petreci 8-10 ore între 4 pereți, dar când privești pe fereastra biroului, parcă nu ai vrea să te " lovești " de perdeaua gri de blocuri. Ai vrea să respiri sănătos, să simți că "evadezi" pentru câteva momente.E ca și cum ai face saltul din "in the box" - "out of the box".   Degeaba ai resurse, dacă nu le folosești smart.Un smart home nu înseamnă doar smart people, ci și o casa amenajată inteligent. No

Cum te porti, cand uiti sa te porti ca tine? Cauti prin buzunare niste indicii, poate te ai uitat pe acolo, dar nu e. Nimic care sa aminteasca de tine, cum ai fost, cum n-ai fost, macar o poza. Dar nimic. Poti privi la nimic si sa te intrebi de ce nu se schimba in ceva? Astepti mult si bine sa faci dintr- un lucru ceva si tot nu iese cum vrei tu. Dar dintr-o jucarie poti face ceva? Poti face o școală, poti face un concert, poți face un teatru de idei. Îmi place timpul, cum ne arată regulile de joc, sa ne infruntăm temerile și să nu privim înapoi. Jucaria iti e prieten, atata timp, cat simti ca te reprezinta, ca iti personalizeaza visele si gandurile. Dupa aceea, ajunge intr-un sertar vechi si ponosit, asa facem si cu copilul din noi, dupa ce ne-am plictisit sa ne tot jucăm cu el si sa nu ajungă să ne reprezinte personalitatea, idealurile. Dar la un moment dat, il lasam in camera, in care parca si gandurile si ideile incep a prinde contur pe pereti. E universul lui, universu

Când mă privesc într-o oglindă , văd calmul si haosul din ea. Văd ceea ce reflectă sinele meu, cât și ceea ce expun lumii. De cele mai multe ori, oglinda e pală, astfel incât interiorul e acoperit de o peliculă de protecṭie împotriva zgarieturilor si a atingerilor nedorite. Ma privesc prin ea, deoarece ea ma schimbă, dar o pot schimba si eu pe ea. Din priviri, din balamale, din punct de vedere stilistic sau estetic. Oricât de mult, m-aș privi prin ea, mă simt neterminată, neslefuită, deoarece știu că nu ea are ultimul cuvânt, sau nu cel puṭin, nu în toate privinṭele, mai sunt și negări sau abnegari. De cele mai multe ori, repetă după vorbitor, precum o jucărie stricată. E ca si cum, ai dori sa repari ceva în cuplu, dar privesti partea greșită a oglinzii. Oare eu, de ce parte oi fi?       Povesti in oglindă cu iz de tei,      Cu glas de mierlă si soi de priviri, îndeosebi      La cele ce se arată si cuvântă,      La cele care luptă cu stima de sine      Si nu se dezbracă de

Am scris acest articol, imaginandu-mi o discuṭie cu omul Mesteresti din spatele site-ului. Ce-am aflat, rămane să cititi in continuare. Textul îmi aparṭine în totalitate. Se pare că l-am prins cu sufletul în șantier si în șantier la propriu.  Nu e usor sa construiesti ceva intr-o lume, care tot darama ceva din tine sau pune caramida peste caramida, sa te construiasca din nou. Dar in ipoteza ca ceva se rezolva in aceasta directie, pornim un demers al educatiei sufletului, deoarece sufletul e precum casa noastră. Usor de ridicat pe culme, dar greu de mentinut acolo. Mi-e sufletul precum un santier in lucru Intru prin el si-mi croiesc drum catre mine, M-am lasat balta de la ultima descoperire Mi-a luat prea multa vreme sau timp  E usor sa crești si sa descresti ceva din tine. Dar acel ceva nu vine mai aproape Ci pastreaza distanṭa, Deci masuram pasii cu echidistanta.  Imi incarc sufletul precum o baterie, mi-l inalṭ la nivel de macarale Ma urc pe scari rulante sau pe false pie