My wanted place

E greu să ne privim prin ferestre, care ne arată altfel, care ne arată oglinzi: biconcave sau convexe. Ne arătăm diverși, doar că avem altfel de reflecții. Uneori, ne place ce vedem, alteori, nu, deoarece ne întâlnim cu un oarecare, cu un nimeni, rareori cineva. Dorim să părem altcineva, dar ne simţim nimeni, când suntem priviţi de altfel de cadre. Ne simţim, oarecare când prezentăm dezinteres în faţa altora, deoarece interes au prezentat destui. Nu suntem nici la mila cuiva, deloc poate la mila statului sau privațiuni, dar de ne stă în natură, să ne plângem de una și de alta...mai ales în faţa unei camere, pentru a părea credibili, pentru a ne prezenta situația materială sau socială? Unii din asta trăiesc. Deci de ce să le o luăm și pe asta, poate e singurul lor motiv de bucurie?    Tăiem fiecare felie de pâine, deoarece știm că fiecare contează și fiecare are gust, deoarece e la fel, ca și cealaltă. În cazul, celei feliat nu mai depunem efort, ci doar întindem pateul pe p

Când marea îţi fură cuvintele, mai ai timp să te descrii? Când marea, își ia bagajele și pleacă din tine, mai ai timp să te întorci? Mai ai pentru ce sau ţi-a luat și ce i-ai lăsat ultima dată, drept amintire? Când tu, ţi-a pierdut hainele în marea de mulţime? Te mai întorci după ele sau le abandonezi acolo....ca pe o ultimă cumpărătură eșuată?  Când marea nu mai ce a fost, găsești impedimente, ca să nu ajungi la ea. Când marea nu-și mai găsește cuvintele, crezi că le găsești în buzunar.    Când marea te lasă baltă, tot încerci să găsești scuze sau motive.    Când marea răstălmacește tot, mai ai timp de reconstituiri?   Când marea prea îţi invadează spaţiul, trebuie să te limitezi la ce ai și tot nu e de ajuns.    Când marea crede că este prea mare pentru școală, vine alta și îi fură notele sau meritele.     Când marea se ascunde de tine, cauţi un loc în care să fii singur sau sigur de ce ai sau ce ai adunat într-o viaţă. Mulţi se cred la mare, ca în piaţă, că își pot alege

Mai mereu, m-am pierdut prin ciorne, prin ciorne cu parfum de melancolie și dor. Dor de mine, dor de versiunile mele anterioare, pentru că mereu cea de faţă nu a fost bună sau corespunzătoare. Am încercat să mă updatez de fiecare dată, să modific ce a mai rămas uman sau poetic din mine. Am lăsat gândurile să se scurgă, amintirile să se creeze și timpul să le dea contur. Dar unde am rămas cu etichetele? Cred că am lipit prea multe pe borcane sau pe coperțile de la școală, dar cine mai folosește așa ceva, când sunt așa de multe coperți cu tematici și pattern-uri diferite.      Revenind la SuperBlog, aș putea spune că am tot descoperit pattern-uri diferite, pe care le-am aplicat sau pe care le-am schimbat la viaţa mea. Unele s-au lipit bine, altele s-au dezlipit și au lăsat loc de altele.     Mereu mi-au plăcut zilele cu teme, deoarece am avut ceva de spus, ceva de adăugat. Am scris cu pix albastru, am corectat cu roșu și în cele din urmă, am șters ce nu mi-a plăcut....poate c