Entuziasm, mister și suspans... într-o societate fără glas.
Am rămas agățată de cuvinte, de prepozițiile înainte și după...pauză. Dar nimic sonor, totul asonor, într-o vibrație liniștită, liniară, auzi chiar și inima cum zbiară . E tăcerea, mai presus de cuvinte sau e lăcomia de gesturi, zgârcenia vorbelor dințate? Stau și mă topesc pe pătrăţica mea de gheaţă și mă duc cu gândul la cartea cu Apolodor sau la recreaţia mare, când cuvintele aveau sonoritate sau chemare. Societatea-i fără glas, când nu mai are nimic de spus sau de adăugat. Ia totul de-a gata, fără a supune nimic întrebării. De ce așa și nu altfel? De ce timpul altora, trebuie să arate altfel, dacă purtăm aceleași ceasuri? O societate fără glas, e o societate, care se duce de râpă. E ca la geografie, cu alunecările de teren. A picat susținerea, pică și masca sau poporul. Dacă sunt cuvinte , de ce nu aveam glas ? Dacă sunt de toate , de ce nu avem tot? Pentru că, nu ne vedem prin ochii de copil . Singura mască vizibil...