Am omatul la picioare, dar pe tine-n depărtare.
Aș fugi desculț, dar îmi e teamă că-mi îmbrățișezi cărările. Am fost prin tine și știu cum e să uiți că am mers împreună cu tălpile goale, înainte să ne fi născut. Când toamna nu știa ce să cumpere iernii, pentru că fiind mereu dezgolită si nepurtând nimic pe brate, decât arme albe a rămas datoare primăverii cu o haină. Am omătul la picioare, iar pe tine în depărtare, pentru că nu-mi mai ajunge timpul să mai cern iar zăpada, să mi te așez, iar ca pe timpuri. Poate am preferat o sită mai deasă, să presar fulgi de nea peste ea și să construiesc cărări și drumuri. Dar mi te-am întors acasă. Am omătul la picioare, iar pe tine-n depărtare, e ca și cu expresia pentru perioadele petrecute împreună, dar departe unii de alții. Mi te-am găsit captivă în zăpada dragostei. Ce alăturare! Cum poți spune ca omătul cerne dragoste în fulgi timizi și o așează pe chipurile oamenilor și-i transformă în îngeri de zăpadă. Unde mi te-am uitat de vorbeș...