Ai fost vedeta mea, un star de cinema....

Ai fost vedeta mea, un star de cinema, dar ai șters cu mine, pe jos. Te prefaci că nu mă știi, pentru că aleg să port mască. Mască nu vine de la mascaradă, ci de la festivalul de măști de la Veneția.
   Ești refrenul din viaţa mea. Poate până acum, ai fost un vers, o strofă sau o simplă melodie. Dar te-ai născut dintr-un proiect. Unul dintre cele care îmi vine în minte este Dj Project. M-ai arhivat într-un sertar sau într-un fișier ZIP și m-ai uitat acolo, până într-o zi, când ai făcut din noapte, zi și din amintiri, poezii. M-ai rescris, așa cum n-am mai fost, de parcă m-ai cunoaște pe de rost. Am plătit chirie în versuri, dar m-am rătăcit în patru camere. Spaţii vitale pentru suflet și inimă. Am deschis multe ferestre și am distribuit multe, deoarece distribuția canalelor de comunicare trebuie să fie uniformă. Sud-est, nord-vest, am încercat să rămân în ţara mea, să nu trec graniţa, chiar dacă am mai împins barierele, dar nu dincolo de imposibil, ci doar posibil. Pe holurile sufletului, se perindă multe voci, unele se desprind de pereţi, altele încă mai bântuie libere. Încă, nu au fost încapsulate și denumite într-un playlist. 
      Te-am urmărit din umbră, dar și dincolo de ecrane. În reviste, tabloide și publicaţii online...viaţa povestită în imagini. Nu ai cum să-i uiți numele cu litere bolduite pentru a-i sublinia renumele. Trăiește în pagini, respiră prin povești, se strecoară în casa sufletului tău, chiar și atunci când nu ești. E artist.
     Își ocupă locul binemeritat, la scena deschisă. Fură zâmbete, lasă loc de va urma și te face cineva în viața lui. Nu știi niciodată, ce rol îţi atribuie, până nu-l întâlnești. Într-o distribuție, într-un act, pe o scenă, într-o revistă sau la TV. Te face să-l urmărești, să calci pe urmele lui, mai întâi ca amator, apoi ca și profesionist.
   E geniul trist, pentru că nu doarme nopțile. Compune, creează, scrie linii melodice, învaţă roluri, repetă lecții de viaţă. E actorul, pentru care timpul nu stă, ci e cel, care de cele mai multe ori îi atribuie rolul. Principal, secundar, figurativ, fără el / ea, scena vieții ar fi pustie. Ar fi doar dor și melancolie. El e personajul, e personificatorul tuturor lucrurilor. La o simplă atingere, toate capătă viaţă și sens.
       E pasajul descriptiv din viaţa ta, atunci când e prea multă narațiune și povestire la persoana a-III-a singular. E ambivalent, deoarece te pune, să-i știi timpurile și genurile într-un mod latent.
       Viaţa se scurge printre degete, dar mâna ţi-e căuș. Poți opri timpul cu un deget, exact ca secundarul unui ceas. Poți cântări viaţa în câteva secunde, în timp ce mâncarea se răcește la microunde.

       E trenul, pe care îl aștepți pe un peron, să fugi acolo, unde viaţa te cheamă, dar îţi lipsește elanul. Stai pe gânduri, ezitant, să nu mai faci o mișcare greșită. Eu greșesc cel mai bine, până dau de mine. Atunci e o alegere voită.
      Te arunci pe aripi de vânt, dar vântul îţi întoarce pagina. Pui un semn de carte, ca să nu uiți numărul paginii. Te întorci de fiecare dată la același citat, pe care îl tot auzi repetitiv în minte. E un fel de refren mental...cu sens de reverse.
      Te împiedici mereu de același decor, dar mereu e un altul. Un altul, care să-ţi schimbe pattern-ul. Acum sunt multe digitale, dar doar unul contează mai mult. My happy place....e acolo unde natura e una cu peretele, unde camera e mediul în care creezi și schimbi doar background-ul. E locul din care evadez și în care revin. 
      Pe tine, te găsesc în fiecare detaliu, de parcă ne-am mai cunoscut o dată, dar veneai din altă parte sau din alte timpuri. Lipesc bucată cu bucată și obţin tabloul întreg.
     Melodia ta preferată e pe pauză, atunci când trebuie să oprește graba din oraș. Când ai nevoie de un moment de liniște sau silenţio stampa. Când nu vrei să cucerești, vreo culme, ci să fii pe portativ. Să fii tonul potrivit și măsura perfectă. E greu cu noi, pentru că suntem în contratimp, în măsuri de două, pătrimi. Am fa diez la cheie, dar tot mă deschide o idee. Îmi pierd liniștea, atunci când sunt cu tine. Am nevoie de mască, să pun paravan zgomotului. Dar rămâne ecoul ce se divide în mii de părţi disonante. Ești în fiecare sunet, pe care-l aud. Timpul poate e imperfect și noi am fost, dar orele mereu sunt rotunde și fixe. O piesă durează doar 3 minute, dar cuvintele pot mai mult de atât. Sunt vibrație și armonie. Sunt intro și outro, conținutul e despre noi, despre nevoile noastre sociale. La butoane suntem  permanent, îmi reglez emoțiile. Mă simt altfel, când sunt despre tine. E partea mea de vină, cu toate, că tu ești mereu vinovat. Oscilez să mă cred, oscilez să te cred.
     Viaţa e un mixaj. Piesele sunt repetitive, când nu-mi înţeleg gândurile. O las pe fundal, când disociez cu ale mele cuvinte. Mă inspiră, să lucrez pe muzică. Am randament mai bun. Îmi demonstrez mie, că pot completa ce e în disonanţă, că pot tempera tot ce e haos. Dar oare nu e prea mult pentru mine? Să îmbrac mereu acele haine ieftine, prespălate, de parcă îmi lipsește doar Perwoll și treaba e rezolvată. Dar cum rămâne cu mine, cu timpul petrecut în compania altora, dar fără rezultat. Se destramă, le cos, dar timpul face găuri prin material. Ce croitorie proastă! Unde e croitorul cel viteaz? Unde e să-mi deznoade iţele înodate și să-mi pună gândurile pe sârmă? Dar asta nu-i treaba de artist, dar să-ți speli rufele în public, da.
      Am uitat de privat și intimitatea, chiar dacă vorbim de rețelele sociale, care ne permit aproape orice. Dar mai întâi să ne cunoaștem, să facem prezentările. Am putea începe cu un slideshow. Mulţi spun, că ne-am cunoscut din întâmplare, din întâmplare au fost alese și date importante din viaţa. Pentru unii noroc, pentru alţii noroc chior sau pură coincidenţă.
     Ăstea nu se arată în presă, nu au faţă comercială, doar spoiala artistică. Eu nu mă machiez, ci doar acopăr haosul din mine. Să nu acapareze frumuseţea din oglindă. La alţii, s-a spart la cadru...oops.
                                ***
Ai fost vedeta mea, un star de cinema, dar m-ai lăsat în stație...cea de autobuz. Ce titlu de călătorie, aș avea, dar eu călătoresc mai mult pe jos. Așa mi-e mersul și portul. Ăștia de mă poartă prin alte frecvenţe, nu știu dacă s-a auzit până la Turnul Televiziunii. S-ar putea, ca eu să am alte proiecții, că mai mereu sunt proiectată prin alte filme, dar nu în filmul meu. Tot un fel de traseism politic.

                         sursa: exploremag.ro

  

 Dar hotărâţi-vă odată, a cui sunt? ( vocea copilului interior )
     Dacă mă tot trasaţi, de la stânga la dreapta, cred că sunt o linie dreaptă sau paralelă. De fapt, așa cum aleg să fiu. Dacă tot mă mutaţi, de la stânga la dreapta, s-ar putea să fiu un cub, doar așa poate vă mai jucați cu mine, că de mine aţi uitat, ca de un cap pătrat. Așa, am fost și eu din alte filme, prin alte programe, dar am ales să fiu la mijloc. Acolo se întinde plapuma sau coarda sau elasticul.
        Cu elasticul se prinde teancul de bani, eu mă pișc de mână, ca să nu uit ceva sau să simt că mă doare. E un stimul și acesta, cât sa te întinzi, un fel de coeficient de elasticitate. Așa ar putea fi și economia, dar noi ne prindem părul, că la școală, în coadă. Mereu același bandă, aceeași casetă, cu amintiri din vechi copilării care sunt uzate și refolosite precum bateriile. Ce energie, să ai, când te încarci de la același "furnizor" și "prestator" de servicii? Nu poți rula mereu același film, găsind aceeași scuza plauzibilă: lipsă de material.  
     Dacă nu există filme, facem. Dacă nu există bani, producem. Dar dacă nu există alte copilării? Ce facem? Ne inspirăm din afară. Cum era, când o jucărie era marea ta iubire? O păstrai sau o stricai...cu motiv să primești alta?
      Dar stai, tu nici nu ai avut jucării, te-ai dus direct în școală vieții, ca să iei lecții. Cum era marea, când tu erai mic? Nici eu nu am avut multe la viaţa mea, dar mi-am oferit timp, să le descopăr. Ce face, o păpușă? Mai multe, decât crezi tu...doar că e de plastic. Când ești mic, poți ansambla și desambla multe, pentru că ai schiţa lângă tine, să o lipești piesă cu piesă. Când ești mare, mai pierzi din piese, pentru că ești rătăcitor cu tine.
         Avem atâtea filme cu noi, dar atât de puţine cu copiii noștrii. Noroc cu tehnologia și rețelele sociale, ce ne mai salvează din amintiri și momente, că noi suntem uituci cu totul.

        Cred că a venit timpul să refolosim, să regenerării materialul din noi, resursa naturală. Prea a fost exploată prin alte ţări și dată pe datorie. Mușcă mereu din noi, dar nu putem admite că foamea are alte surse. Se hrănește, cât pentru doi, pentru că copilul din el cere. Așa cum a fost crescut, așa cum a fost educat, prin lipsuri și nevoi, prin trebuință și sacrificiu, prin efort și muncă cinstită. Statul are și el, beneficiile lui. Dar statul tău în post, ce rol are? Ia-ţi o hârtie și notează: fișa postului.

Atribuţii și aptitudini. Statul sau privatul, te face vedetă la tine acasă? Ce zici? "Mulțumesc" și "Cu plăcere!"  Nefericirea nu știu, dacă e trecută în post, dar e o sursă de venit, de a scoate ceva vandabil pe piaţă. De ce nu căutăm, să facem oamenii fericiți și apoi, să-i promovăm? De ce promovăm doar sărăcia și lipsurile, ca să căutăm scuze... de ce să facem din televiunea publică un fel de cloacă? Nu e îndeajuns televiziunea de cartier, care titrează mereu la colţul blocului, câte o știre sau o bârfă.
    Nu încerc să scuz pe nimeni, dar prea trăim pe seama altora de a face ceva. Mereu căutăm acei ochi, care să ne vadă, dar ei sunt mereu lângă noi. Ne chinuim să scoatem puţin din mult și multul din puţin. Statul la taclale ajută, doar când e în mod constructiv. Un subiect poate fi spart în zeci de mii de bucăți. Dar persoana, de lângă tine, nu. Fiecare rupe din timpul lor, o pătrime, dar noi mereu ocupăm timpul celorlalți cu problemele noastre. Suntem suport, vrem ca acea persoană să ne înțeleagă 7 / 24, dar noi lipsim din dispoziție. Nu avem mereu dispoziția necesară, dar un mesaj îl avem cu toţi la îndemână. Nu neapărat din telefon. De cele mai multe ori, se pierde emoţia la tastat, dar scris de mână poartă amprenta autorului. 

    

*sursa: pixabay.