Butoiul cu melancolie. Unde s-a răsturnat?

     S-a răsturnat butoiul cu melancolie. A dat năvală și a scos la suprafață, amintiri cu note dulci, dar și amare. A rămas blocat atâţia ani, încât nici peniţa nu mai scrie. A oscilat prea mult între a începe și a sfârși....prin punct. Din punct, literele capătă o conduită și o morală, prin rotunjire sau alungire. Ni se apleacă de la atâta repetiție. Mai schimbăm foaia sau suportul de scris, dar nu călcăm pe interzis sau pe bec. Cel puțin, nu la gramatică și ortografie. Acolo e paguba limbii române. Dar na' când vorbim de butoi, fluxul e mai restrâns sau abundent. În caz de ceva, eliberează-te cu Bella. Orice surplus este absorbit, că prin minune. Deschide-ţi aripile și începe să plutești pe paginile cărţii. Ea nu te lasă la greu, dar tu o abandonezi pe un raft sau în beci. Din întuneric ieși mai greu, dar dintr-o carte, nu.
      Recipientele inspiraţiei capătă diverse forme fizice sau materiale. Unele stilizate, altele modelate sau chiar sculptate. Dintre toate stările și emoțiile inspiraţiei, amintim: dragostea, nostalgia, melancolia, apatia, tristețea, dorul, apartenţa, deznădejdea. În viaţă, adesea înmuiem condeiul în fiecare din acestea, mai mult sau mai puţin. Dar timpul, parcă usucă cuvintele sau metrica acestora. Devin din apropiate și calde la reci și distante, la contemplative și de dor. Inima încearcă să se adapteaze, să-și seteze manual contrastul. Nimic nu e pentru totdeauna...până și mâncarea se răcește, da'păi ciorba de cuvinte. Alandala, vin toate, se răstoarnă pe hârtie, precum își varsă vărsătorul carafa plină de seva inspiraţiei, limpede și clară. Doar vorbim pe surse.
 
   Butoiul cu melancolie, unde mi s-a răsturnat? L-am îngrămădit lângă celelalte, dar acesta a dorit să iasă în faţă. Poate a avut ceva de spus, de declarat, de demonstrat, cine știe...dacă n-a mai contribuit nimeni la fondul cultural-creativ.
Din cercetările mele, acest sentiment nu triumfă pe podiumuri, ci mai mult în suflete. Nu calcă pe alţii, ci sapă la inimă. Poate ne creează și niște pietre la rinichi, doar așa de nostalgia clipelor cu aruncatul pietrelor în lac. În rest, mai nimic notabil sau observabil sub lupă.
    Cuvintele devin mai mari sau mai mici, când stau sub ea. Ea are menirea de a le acorda gradul de importanţă cuvenită sau de a le reduce sensul. Eu știu, ce n-am despre tine...o ancoră, să mă leg mai bine. De cele mai multe ori, cuvintele mele plutesc benevol în derivă. Nu-și găsesc domiciliul, le-a fost închiriat un loc, ce nu le aparține sufletesc. Se simt străine de tot, de loc, de tot ce le împresoară.
      Nu-mi abandonez valul, dar m-am plictisit să stau numai la mal. Am zis, să mă avânt puţin în larg. Fie ce-o fi. Am încercat un pas, dar tot eu mi-am retras piciorul. Marea mă încearcă, dar și eu pe ea, cu degetul. Doar tot noi, ne simțim unii pe alţii sau așa ar trebui. Degetul ţine loc de compasdeoarece cu el încerc să măsor cercul...de prieteni sau anturajul. E precum cercul de foc. Compasul doar îmi schițează aria de acțiune. Trasez o linie, să văd până unde poate merge. E finită sau infinită? E continuuă sau discontinuuă? E liniară sau întreruptă? Nu contează, important să nu o dea cotită...la curbă, acolo e testul...de scriere în viteză. Eu mă opresc la timp, să nu mă avânt în marea de cuvinte, în care nu mai știu sau nu pot înota. Mă simt înconjurată de ele, le prind să le ordonez pe caietul de dictando.
         "Cuvântul e doar viaţa trăită și simplificată prin cifre." ( Diana )
      În caietul de matematică, nici nu și-ar găsi loc. Să se îngrămădească ele, într-un singur metru pătrat? Să înceapă să construiască un perimetru? Nici nu poate fi vorba despre așa ceva. E prea mult calcul și ies din căsuţă.
     Dorul fuge din casă-n casă și se agaţă de o poartă. Se atașează sau e doar un alt refugiu? Se furișează într-un tablou, cu prilejul de a mai nuanţa câteva cadre. Dorul nu are culoare, dar se lipește de fiecare.


   Deschid butoiul, iar cuvintele curg șiroaie. Unele se-mbată, altele se îmbaie. Eu doar mă dezbrac și îmbrac la loc. Trag fermoarul, închid nasturele de la blugi.
    Deschid fermoarul, un instrument ferecat de ziduri, care se întrepătrund. Așa e sensul. Numai știu cine sunt, în baia de aburi. Mă simt aburit(ă). Cuvintele clarifică, dar te pot duce și-n eroare. 
Aceste stări și emoţii au un flux și reflux. Ele au un mod de a-și lăsa bagajul la ușa sufletului. Faptul că alegi să-i deschizi, neștiind ce se află dincolo, te face vulnerabil. Când te gândești la emoţie, te gândești la o divă goală de aparenţe, care se perindă prin sufletul tău. Îmbracă pe rând, mai multe stări. Tu te oprești în timp, la una sau la mai multe. N-avem timp de iluzii, dar apreciem minciuna. Ies rând pe rând și defilează la ferestre, la vitrine și caută apreciere, vizibilitate, chemare.

    Din tine, poți ieși, dar din emoţie, nu.

Te ţine blocat, izolat, marcat pe viaţă. Cu ce le subliniezi? Cu marker. Două, vă rog. Blocajul poate fi intelectual sau emoţional. Izolare e pe viaţă sau o perioadă aleasă random. Marcajul poate fi politic sau nu, dar te poate marca pe viaţă. Viaţă cu pată sau fără pată...dar nu de cerneală, ci cu pix roșu. N-a mers autocorrect-ul sau s-a corectat prost.
       Răsucitul cheii în ușă. Un alt declic mental. Click pe idee, să nu o mi-o pierd. Mi-am pierdut adresa, dar nu și casa. A nu știu câta pe harta natală. Altfel de socoteli. Navighez printre stele paralele, dar am și eu paralelismul meu. Nu pot sta perpendicular, decât vertical. Altfel, mă culc...noaptea vine și mă învelește cu a ei mantie fermecată.
        Butoiul cu melancolie proiectează acum pe cer, grade ce s-au născut din intersecția unor vise. Pe pereţi împroșcați din alte vremuri, apar umbrele trecutului. Stele ce s-au stins, pentru a aprinde alte stele. Mai mici, mai mari, mai cu lumină. Am ales să-l răstorn altfel, cu susul-n jos. Nu-mi cade nimic în cap, doar mă adun de pe jos. Emoţia, te urcă, dar și te coboară. Starea doar oscilează prin tine, pănă își găsește echilibrul. Asta în teorie, că în practică, se mai amestecă lucrurile. Răsfirate pe sus, răspândite pe jos e ca și cum ar sta între ele linia dintre cer și pământ. Linia firavă ce face diferenţa dintre nebunie și extaz, fericire și tristețe, dependenţă și codependenţă, sarcasm și autoironie.


        Când butoiul cu melancolie devine neclar, lucrurile se peturbă. Dar eu transced în timp, deoarece cuvântul e vechi și împrumutat de la alţii în mare parte. Dar are și el o cotă parte, aceea e versiunea originală.
        Am împrumutat de la alţii, lexicul, vocabularul, dar cum ar fi să împrumutăm și emoţia, ba chiar să o și impozităm. Ultima dată, când ai simţit prea mult, mai taie. Ultima dată, când ai simțit prea puţin, mai adaugă. Ultima dată, când ai fost la limita dintre rațiune și intelect. Emoţia e ceva cu prima oară. E ca și cum ai scoate la întâlnire, dar nu are cuvintele necesare. Nici el, nici ea. Așteaptă ajutoare de sufleur . Să le șoptească cineva formula, că la școală, că nici acum nu au învăţat-o pe de rost, pe faţă și pe dos. Emoţia stă în banca întâi, pentru că are întâietate, dar tot ea le are pe toate pe cap. Cum să impresioneze, cum să motiveze, cum să se diferenţieze în lupta pentru suflet. Ea e conlucrativă, deoarece își alege echipele din timp. Scrie cu cretă, deoarece vine o alta din spate și i-o șterge cu borș. I-o absoarbe cu peretele, să nu mai fie, alta ca ea. Așa cum o descrii, ea se simte. E limita dintre cuvinte e spaţiul dintre tot și dinainte de toate. E singurul antidot, care ne-a mai rămas: în stare pură, în stare vidă sau covidă. Pentru că nimic nu rămâne șters, doar se înregistrează. Pentru că, orice e scris, poate fi rescris. Pentru că, orice interpretare, are loc de o altă reinterpretare. 

    Așa-i viaţa în cuvinte. Multe, puţine, nespuse...până azi. Ziua de ieri e deja închiriată. Vorbim mâine. 

*sursa: pixabay. 











Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Inainte la birou, nu inapoi...

Umblu dupa un post bun! Rătăcea pe o stradă fără nume.

Noile alegeri vestimentare iti bat la usa!