Entuziasm, mister și suspans... într-o societate fără glas.

Am rămas agățată de cuvinte, de prepozițiile înainte și după...pauză. Dar nimic sonor, totul asonor, într-o vibrație liniștită, liniară, auzi chiar și inima cum zbiară. E tăcerea, mai presus de cuvinte sau e lăcomia de gesturi, zgârcenia vorbelor dințate?
      Stau și mă topesc pe pătrăţica mea de gheaţă și mă duc cu gândul la cartea cu Apolodor sau la recreaţia mare, când cuvintele aveau sonoritate sau chemare.
Societatea-i fără glas, când nu mai are nimic de spus sau de adăugat. Ia totul de-a gata, fără a supune nimic întrebării. De ce așa și nu altfel? De ce timpul altora, trebuie să arate altfel, dacă purtăm aceleași ceasuri?
    O societate fără glas, e o societate, care se duce de râpă. E ca la geografie, cu alunecările de teren. A picat susținerea, pică și masca sau poporul. Dacă sunt cuvinte, de ce nu aveam glas? Dacă sunt de toate, de ce nu avem tot? Pentru că, nu ne vedem prin ochii de copil. Singura mască vizibilă și tangibilă, îi sunt ochelarii, ca să fie <ochelarist> sau <aragaz cu patru ochi>, ca și ceilalți. Restul de măști, sunt la teatru, la grădinițe sau la festivalurile pentru copii. Noi, singuri, ne-am "mascat" copilăria de ochii lumii, cu ce aveam la îndemână. Cadre ieftine, recuzită, alt decor. Acum, ne-o cumpărăm de la magazin în diverse forme sau mărimi. Dar când ne-o mai trăim, când ni se impun limite, când nu mai știm decât, să fim mai mult împiedicați de grijile altora decât oftaţi, dar totuși respiraţi de societate...în preaplinul nostru existențial. Mai dăm și pe-afară, că ulciorul nu merge de multe ori la apă, dar tot noi îl reumplem în măsuri egale, deoarece mai avem măsura de pe timpuri....ocaua lui Cuza.
         Emoţii prin cablu, dar conexiunea-i pierdută. De ce simțim să cântăm cuvintele? Pentru că se așează mai bine, într-o ordine firească. De ce ne suprapunem vocile, să accentuăm mesajul. De ce emoţia, e chiar mesajul scris, vorbit sau transmis prin viu grai, deoarece e ca seva brută...circulă prin noi și ne îmbogățește. De ce ne pierdem în cuvinte? Pentru că, nu avem drepturi asupra lor. De ce ni se ia dreptul? Pentru că, sunt alţii mult mai vocali, decât noi, mult mai expresivi sau dotări în gândire? Dreptul există și va exista, doar dacă se va păși cu dreptul, dar e loc și de stângăcii.
       De ce nu ni se înțelege vorba, dacă nu ni se înţelege portul sau ţinuta? Crezi că toţi avem timp, să analizăm și să pierdem în detalii? Sunt altele mai importante, dar tot aruncăm o privire...mai șăgalnică, mai îndrăzneaţă, mai timidă, mai frivolă. Misterul e în tot, doar trebuie redescoperit. E ca o poartă, între mister și cunoaștere.

"Cunoașterea e precum o știință, pentru că ne-am născut neștiutori, dar purtători de vină."

       Ne-am pierdut entuziasmul, la prima vorbă lipită pe perete în semn de dispreț sau ocară. Atunci când piramida de valori, nu mai are o bază și sistemul, o organizare ierarhică, bazată pe funcție și fișa de post.
       Dar ce nu aruncăm la coș? Ambalaje goale, de care ne dezlipim foarte ușor, gume mestecate din stânga-n dreapta, șervețele parfumate, lipgloss-uri cu sclipici, buchetul de flori de la fostul, cutii de pizza, etc.
     De ce nu putem zâmbi, când putem fi cârcotași...cum îi stă bine, unui țăran venit la oraș. Cică, să se așeze sau să-și găsească o mândră.
     Avem o comunicare, ce facem cu ea? O integrăm sau o lăsăm să se dezintegreze? Oficială, neoficială, trăiește prin noi și e plină de nevoi. Doar ea, știe, cum e să scrii, când te doare, cum să emani parfum, chiar dacă nu ești o floare.
   Cum punem comunicarea în relaţii? Între paranteze, nu prea, că nu e matematică. Ci doar în simetrii și ambivalenţe. Comunicarea e la cheie, dar limita ei este n. E o sumă de cuvinte, uneori cam radicale, distribuite prin tine, ca și sursă. Ești vârf și apogeu, dar și hău, ești prefixoid, dar și sufixoid.
      Unde să mă schimb, când cad cuvintele pe mine, ca și cum cad cărțile de pe raft? Dar aproape tot eu, mă ridic și le împart? Cum să te ridici prin cuvinte, când tocul măsoară 15 cm? Iei rigla și măsori cuvântul. Ce? Intensitatea, durata, tonul? Cât alegi să vorbești, când tonul nu mai valorează nimic și e vândut la preţ mic? Nu-l putem scoate, nici la preţ fix, că nu e macrou, dar poate nu sare mai sus, decât omleta cu ou.

      Când ai glas, nu ești lăsat în pace. Când ai voce, totul poate deveni interpretabil, dar când ai tăcere și cuvinte, cum e... demonstrabil? Ce să mai demonstrez, că unii s-au pierdut la matematică și alţii la română, că muza lui e mai bună? Sau pentru că, mereu găsim scuze, pentru că noi, nu avem muze, ci doar modele?

       O societate are nevoie de inspiraţie, pentru fondul de cultură, care a fost mereu marginalizat. Cultura nu face bani, dar demonstrează multe. Nu stă în funcție, dar ocupă un loc aparte în societate. Nu stă în fotolii de piele, dar are drepturi depline. Până nu este intoxicată de fumigene.
       Am putea spune, că culturii îi se ia rolul, atunci când moare actorul sau sursa de venit. Dar de ce să fie așa? Restul ce sunt, doar participanții la trafic sau și observatori sau cap de familie?
       Când îţi îngheață cuvintele, e ca și când pe robinetul cu apă caldă, ai primi doar apă rece, cu toate că plătești aceeași taxe și accize. Numai la vise, nu. De ce curge tot, pe aceeași ţeavă, dar nu ne interesează pe toţi? De ce ne scăldam toţi în aceeași ape, dar ne diferențiază săpunul?
         Omul curat se spală, omului murdar îi sunt murdare "hainele", la rându-i purtate de alţii. Nu e vina lui, e vina celor dinainte, care au fost zgârciți la cuvinte, chiar și prin telefon sau SMS.
         Când renunţi la haina de artist să devii om sau la haina de om, pentru a deveni artist? Niciodată! Pentru că, e una și aceeași...doar că una, se spală pe alta. E ca o ploaie de vară...

"O ploaie de vară, într-o zi te-a adus, inima mea a primit un răspuns. Rămân fără aer, când te privesc, când te privesc. ( Până la stele, E.G)

Comunicarea are un corp, care emană sensuri. Depinde de noi, care. Un receptor, un emițător, un răspuns, la care am putea adăuga un feedback.

Cum să-mi hrănesc curiozitatea, dacă nu-mi pun întrebări? Pot rămâne restant la viaţă, dar avid de cunoaștere și descoperire?  Atunci ce câștig? Un suflet, pe care l-am pierdut într-o altă viaţă.
Tu, unde ai rămas cu suspansul, că mi s-a tăiat glasul. Am adăugat și punctele de suspensie, numai să nu ies la pensie decât cu comunicarea. Fără ea, tristă-i bătrânețea...chiar dacă mi-am pierdut șarmul, tot citesc ziarul. Sunt abonat de când mă știu, de aia, mă trezesc târziu...mai moţăi, pe la știri sau trăiesc din amintiri. Am ce povesti nepoţilor, am albume, fotografii din alte genealogii.

    Vorbește lumea, dar tot mai vechi e zvonul. Ce ajunge la ureche, o rimă nepereche sau un solfegiu. Notele, te urcă, dar și te coboară, la fel, ca și scara, dar vorbele sunt ele, înălțătoare sau cutezătoare?

    O societate fără glas, lasă urme de tăcere și de mângâiere. 

*surse poze: pixabay