Născută sub semnul (r)evoluţiei. Nesimțirea face găuri cu tocuri cui.

Poți spune că dacă te-ai săturat de un om, dacă ești născut sub semnul revoluţiei. Cred că vorbim de un nivel de saturație internă. Ori a fost prea prezent în viaţa ta, ori prea absorbit la tv sau prea observator la cele întâmplate. A fi născut sub semnul evoluţiei, e ceva nativ, poate crește prin tine, trăiește prin tine și naște sentimente, emoţii. De la revoluție la evoluţie, poate fi doar un pas, un click, dat aiurea sau un comentariu aruncat la întâmplare. Totul se comentează, dar nu se filtrează. Se bârfește, dar nu se discerne rodul bun de rodul rău. Ce rămâne un miez de neghină, un măr al discordiei ce se cere a fi feliat în 4 sau în 16 bucăți, atât cât cere orgoliul din noi.
   Ne-am născut să revoluţionăm sisteme, pârghii ale societății moderne actuale sau probleme adâncite de negura timpului. Trăim să evoluăm, să creștem barometrul la un nivel cât mai satisfăcător al vieții. Murim în încercarea de a face mai bine, mai mult, mai destul decât alţii. ( de dinaintea noastră). De parcă, am fi la o competiție cu cai. Ne lipsește elanul, dar avem speranța. Pe asta, încă nu ne-a luat-o nimeni. Dar e și ea impozitată, mai ales, că se tot speră la ea. Speranța cred că e cea mai anxioasă. Mai toţi cer, au așteptări, credinţe, dar o pierd prin buzunar. Cred că s-a rupt, de atâtea mâini băgate. Speranța e ocrotită, atâta timp, cât există interes și progres. După asta, intră în declin sau într-o parte ascendentă. Nu că ar face și parte din tine.
    Revoluția poate fi un semn de protest sau război sau o revoluţie a iubirii. E un strigăt a celor care au într-un strat al societății, au devenit substrat și acum doresc să se reintegreze în comunitate. E un vis, e torţă ce aprinde noi motive și sloganuri. Alegi să porţi semne sau să lași o amprentă în societate. Revoluția nu e una și aceeași cu rezoluția de a privi lucrurile. Cred că asta este și o discrepanţă între a revoluţiona și a evolua. Unghiul de a surprinde imaginile și vocea drept ghid. Prin revoluţie, nu creștem prea mult, ci doar ne mărim proporțiile. Prin evoluţie, se schimbă gradul de percepție, mentalitate și gândire. Dar care este punctul de acțiune? Ce stă între revoluţie și evoluţie? O pârghie de echilibru. Chiar rezoluția, însăși. O poză, drept dovadă.

  Un copil între regres social și evoluția în societate. Născut pentru a schimba ceva, pentru a lipi ceva pe perete, pentru a demonstra că și pașii înapoi, pot fi niște pași înainte. Numai dacă se vrea. Ne lovim mereu de această barieră. Nu există nu se poate. De parcă, noi am fi niște superiori deghizaţi cu chip de om. Mereu împingem limitele, de la posibil la imposibil. Dar de ce se pun piedici? Pentru nu există fonduri, nu se poate acționa. Pentru că nu există calitate, nu se poate vorbi de excelenţă. Pentru că nu există timp, nu se poate discuta de randament. Pentru că nu există om la momentul potrivit, nu se poate începe ceva. Pentru că nu există cârma, nu se poate stabili direcţia. Pentru că nu există obiective, nu se poate stabili planul. Dar până la urmă, ce există. Un firicel de iarbă. Niciodată nu am pornit de la el. Poate doar atunci, când ne-am certat pentru un petec de pământ. El răsare răzleț în roua dimineții, dar noi îl călcăm în picioare. Tot eticheta de superioritate. O găsim aruncată pe jos, cu prețul reliefat la vedere. Literele boldate ne accentuează cât de importantă e haina de pe noi. Cu ce ne-am îmbrăcat ultima dată, când am plecat? De fiecare dată, când pășim pe stradă, ne devalorizărim. E ca și cum, zilnic, am pierde bucăţele din noi. Nu neapărat prin vânzare, ci prin schimb. Schimb de impresii, opinii, bârfe, indicații etc. Ne simțim dezbrăcați, priviţi la vitrină. De noi, agaţă un preţ, o valoare în cifre, pentru a mai știi din când în când, cât mai valoros. Altfel, suntem la reducere, la promoție, la ofertă sau la pachet. Nu știu unde a plecat viaţa din noi, când s-a simţit nedorită. Poate a văzut altceva mai bun în curtea vecinului, poate i-a fost furat un zâmbet, fără carte de vizită sau cine știe. Cum să ne-o înapoiem, când știm că nu am luat-o de la second-hand și am plătit bani grei pentru ea? Mereu credem că e doar un simplu vizitator, trecător prin viaţa noastră și nu o reținem prea mult. Din teama de a nu-i ocupa timpul ori suntem noi, cei prea ocupați cu ale noastre probleme efemere. Dar ne plângem, pentru că da, pentru că de ce nu. Ne-o vom recupera vreo dată sau trebuie mereu să așteptăm actualizări de la sistem. Ne vom simţi vreodată bine în pielea noastră, fără a purta rănile unui trecut dureros? Pansamente sunt, problema e că durerea devine nesimțită, odată cu timpul. Ea încearcă să ascundă revoluţii și războaie ce s-au purtat cu gloanțe oarbe. Nu știu pe cine a atins, dar bine că nu ne-a atins pe noi. Ar spune vocile temătoare. Mereu ne ţinem sub protecție, dar uităm să protejăm, ce a mai rămas uman în noi. Taxăm pe alţii, dar uităm că la rândul nostru vom fi taxați. Nu privim la ceea ce suntem, ci la ceea ce devenim prin alţii, nu prin propriul nostru efort. Jignim orice încercare de progres, pentru că nu ne pasă de idealuri comune. Atragem resurse, dar nu le distribuim cum trebuie. Atingem vârfuri, dar ne uităm doar pe noi acolo și tragem scara, să nu mai ajungă nimeni ca noi, dar ca ele da. ( în sens peiorativ ). Valoarea poate sta într-un picior pentru că știe cine este, dar nesimțirea face găuri cu tocuri cui.

 Gropile sunt pe asfalt, golurile în noi. Ni s-au șutat prea multe dintr-odată....la poartă. Când te vezi mare, uiți de unde ai plecat...chiar de la un metru pătrat de teren. Tu alergi pe el, salţi praful de sub picioare. Alergi o minge și o trimiți la ţintă: centru. Energetic, emoţional, dar tu îl alegi pe cel politic, pentru că nu te doare. Pentru că acolo, unde tu tragi, nu a fost nimic. Doar s-a creat. Nu a existat din nimic sau poate da. Însă, și nimicul a fost mai întâi cineva. Nu s-a dovedit nimic, dar a existat. Nu s-a scris nimic, dar există primele scrieri. Nu s-a povestit nimic, dar există viul grai, tâlcul și sfada. Nu s-a înregistrat nimic, dar vocile din cap, servesc drept material. Atunci nimicul, din ce este făcut? Din tot ce a fost odată și nu s-a apreciat. Din tot ce a fost construit prima oară și a fost dărâmat din temelii. Din tot ce a putut fi și nu a fost să fie. Pentru că, nimicul e mereu insistent, poate chiar bate la ușa ta și dispare. Știi cine a fost? Nimic: un semn, un sunet, că ești.

    Evoluția începe atunci, când aflii că ești ceva, indiferent de timp, că exiști contratimp. Când aflii că treptele nu sunt doar pentru urcat, ci și pentru coborât. Dar stai, asta știai deja. Dar atunci, ce e nou, că toate mi-s vechi. Până și materialul, pe care calc scârţâie sub greutatea pașilor mei. Evoluţia atârnă greu, deoarece e un barometru al timpului. O liniaritate x, în care ne plasam și o scară y, pe care ne desfășurăm. Mulțimile pot fi congruente sau se pot divide în părţi egale sau inegale. Depinde măsura aleasă în tot. Punctul de intersecție e mereu același, doar că subiectele se schimbă. Nu de haine, ci de roluri. E o întreagă revoltă, cine trage fermoarul și-n ce sens. Să destupe minţi sau să acopere glasuri. E un contrasens, dar lucrurile se opresc undeva la mijloc. Acolo e punctul culminant, acolo e acțiunea, acolo e butonul de play. Dar nu mai bine puneam o pauză și găseam o cauză....că să nu se mai ajungă la toate acestea, pănă se vor TEMPERA toate?
     Decizia are o parte evolutivă și una revoluția sau poate chiar revoluționară. Te poartă în mai multe direcții, dar direcţia săgeții e în mâna ta. Ești un arcaș bun. Demonstrează. Ești un bun observator. Privește. Dar niciodată, nu sta deoparte. Vorbele taie, dar săgeata ţintește la fix. Tentativa e să fugi, dar te lovești tot de tine. Cum n-ai mai fost, cum ai mai fost, cum ai devenit, dar prea puţin de fata din oglindă.

    Născută sub semnul evoluţiei, fata din oglindă se privește într-un tablou descendent. Ce vede, doar ea știe sau umbrele trecutului, ce încă poate îi bântuie nopțile. Ea nu mai știe ce este decât prin ea. Nu se mai recunoaște decât în reflexie. Propria reflecţie nu minte, doar ascunde niște grade de circumspecție...la grad perfect sau imperfect.
       Născută sub semnul revoluţiei, fata din oglindă, privește la propriul trecut, propriul suflet dezgolit de emoţii și regrete. Fata din oglindă nu e un mit, ea e fata care chiar există. Din bucăți, din cioburi, ea se reconstruiește pe sine, dar și pe alţii. Cu riscul de a se accidenta, ea oferă părţi din ea. Ea nu trăiește doar să schimbe, ci să fie o schimbare. De cele mai multe ori, schimbare în bine.
Revoluţia prin iubire datează din scrierile vechi, din pergament și scrisori, din petele de cerneală de pe paginile cărților. Un timp pătat, dar recuperat prin onoare și sacrificiu. Diferenţa dintre revoluţie și evoluţie e dat de un dicton. Prin revoluţie, iubirea e doar schimbare de litere. Prin evoluţie, dragostea se manifestă, se transpune și se arată în toate felurile ei.

 

    Dar cine nu te lasă să trăiești, când respiri prin paginile ei. Cine nu te lasă, să izbândești, când șirul de caractere este lung și există unul pentru fiecare, chiar și imaginar. Nu se oprește timpul, ci replica care mereu e o contrafacere, care pe care a inspirat primul sau de la cine. E un compromis, de a răspunde într-un fel sau altul. De aceea, eu dau voce personajului din mine. Măcar așa pot purta, câte măști vreau, doar să am public spectator, de calitate. Nu mă întrec decât în cine reproduce mai bine sau cine copie mai bine, în rest e doar un test. Trecut cu vederea, că în rest suntem mai toţi trecuți cu Bacul prin viaţă, dar am rămas proști înotători. Sărim în propria balta de la Brăila. Când apa e mică ne băgăm cu toţi până la gât, dar când e apa mare, ne tragem la fund.