Omul cu povestea. Ascultă-i vocea.

Mi-e dor de lume, de pustiul din ea. Totodată, de liniștea acerbă dintre trunchiurile mărețe ale copacilor. Aici mă identific cu ea. Dar mă și pierd. Nu am glas, deoarece natura mă absoarbe. Am ecou, un ecou ce răsună în codru, în pădurea deasă. Mă îmbrac în verde, pentru că aleg să renasc mereu, dar tot eu mă transform în propria cenușă și transced în alte timpuri. Timp de meditație și reflecție.
Mă ascund de razele de lumină, deoarece îmi umbresc momentele de liniște. Nu mă satur, să mă simt dezgolită de privirea ei și acoperită de ramurile de foioase și conifere. Sunt pașnic(ă), dar în mine se duc războaiele vremii. Mă taie lumea, dar tot ea mă venerează cu vocea ei. Mi se taie să vorbesc, când liniștea e tot. Dar cine sunt eu, să caut răspunsuri, când în mintea mea sunt întrebări cu ecou, flashback-uri din alte cadre, reconstituite pe film. Hârtia era prea scumpă. Atunci, nu știu acum, dacă s-a schimbat ceva. Poate doar nivelul de absorbție. Simt că absorb tot ca un burete, dar uit să mai respir. Merg pe cărare și mă împiedic mereu de aceeași piatră, greu de nestăvilit. Aceeași, pe care ne-am scrijelit numele și o dată, să nu uităm că am trecut pe aici și...poate vom reveni, cândva. Îi urmez vocea, mă abandonez în braţele ei firave, dar puternice. Ea mă strânge la piept, dar tot ea mă eliberează treptat. Evoluția e în trepte, dar eu aleg să cad, să mă ridic și să prind putere iar. Ce alege să facă cu mine, stă în puterea ei. Eu nu o judec, dar asta îmi dă de gândit. Ce i-oi fi spus de și-a vărsat năduful pe mine. M-a taxat cam aspru, ultima dată. Cred că a fost taxa de mediu. Majoritatea fac ceva în centrul ei...un grătar, un picnic, o ieșire. Ea, nu știu cum reacționează. Răspunde atât de tacit, încât zici că e surdă. Cu fiecare vizită, te-a citit din scoarţă în scoarţă, chiar dacă pentru ea, poți fi doar un simplu vizitator, muritor de rând. Inima ei a crescut atâtea generații, a îndurat atâta zbucium interior, încât tăcerea ei te înfioară. Tu scrijelești "povești de iubire" pe corpurile copacilor, o dovadă vie că timpul le păstrează, chiar și așa. Asemenea gesturi le faci din dragoste rănită, e ca și cum dorești naturii, să simtă tot ce-ai simțit tu. Ea ascultă și se manifestă. Așa cum e firea ei și modul ei în timp. Nu a fost mai mult de atât, pentru că nu i-ai oferit tu timp să fie.

  

      Lemnul arde, așa este natura lui materială, împrăștiind scântei în jur. E focul cu văpaie, ce mistuie tot în jur. E vocea anilor, ce-au suportat tranzacția cu viaţa. Mă tai, asta însemnând să mă rupi de origini. Mă lași să exist, asta însemnând că îmi datorezi tot ce-ţi aparține. Eu îmbrac locul, dar nu uit niciodată, de unde am plecat. Nu-mi uit rădăcinile, pentru că doar ele mă mai ancorează în prezent, pe timp de furtună. Privesc în urmă, doar să observ dâra de colb, ce-am lăsat-o în timp. Cu degetele, desenez prin praf, ultimele semne că gestul e vital. Nu am acoperire bună, dar mă bazez pe simțuri. Rătăcesc, plin de iluzii, că timpul doar ne-a dat probe, nu a fost nimic adevărat sau straniu. Proba respirației sau proba existenţei, de abia acum începe. Până acum au fost doar teste, repetitive ar spune alţii, dar asta-i felul naturii. Se repetă până când învăţăm lecția, dobândită în anii, dar pusă în practică după anii de cercetare.
     Ce-am simțit, când nu te mai am, când nu  te mai simt?

Un ego la limită dintre mit și adevăr, mister și cunoaștere. Înstrăinat, aruncat între patru pereţii invizibili, de care mă lovesc și nu pot să trec. E limita imaginației sau pericolul strigă de dincolo? 
Pădurea e vulnerabilă, pentru că nu se mai simte protejată. S-au băgat ăștia, cu totul în ea. Ai lăsat-o fără arme, ci doar gloanțe oarbe. Cine spulberă tăcerea, când poate fi mai presus de cuvânt. Cuvântul te adoarme, dar tăcerea te paralizează. Avioane de hârtie, înălțate până la cer, dar aripile se frâng la jumătate. Mereu se taie din ea. Mereu e de îndeajuns ce face, cum face, cum se îmbracă, ce poartă pe braţe și în suflet.
      Pe retină, ţi se întipăresc imagini de cum a fost în prezenta ta, când doar erai un vizitator pe aici. Uitându-te cum te împresoară, rămâi mic în mijlocul ei. Este ea de vină, că se joacă cu dimensiunile tale sau tu că iţi uiți rolul în prezenţa ei? Discerne, cerne prin sita gândirii, aerisită de timp. Ce mi se întâmplă mie, când tu devii o alta și-mi marchezi teritoriul? Să mă las cucerit sau să părăsesc spaţiul, deoarece nu am nimic de oferit în schimb? În schimb a ce? A miilor de ani lumină, care s-au scurs, fără să-ţi simt esenţa, fără să culeg rodul din pântecul tău tânăr...fără să te am aproape, zi și noapte. Mi se îneacă corăbiile, dar nu sunt pe mare, sunt doar într-o mare imensitate de verde smarald. Îmi agăţ braţele de cer, ancorat de Pământ. Îmbrăţișez natura așa cum e, dar mă lovesc de ţepi. Acele au atingerea lor, dar nu străpung decât la suprafață. Aud doar vorbe care dor, dar nu-mi pot mișca trupul. E greoi, e precum un buștean, care nu s-a mai trezit demult din somn. Nu știu, dacă trebuie camioane sau pur și simplu, trunchiurile s-au adunat stivă în ani. Exploatarea e maximă. Timpul geme prin scoarţa copacilor. E tot ce se mai aude prin liniște. Eu nu mai am timp, eu nu mai am vreme. Mă dedic vieții, în toate formele ei: ca suport, ca șablon, ca ramură. Prin toate furtunile, sunt un pilon. Prin toate standardele, rămân o copie. Prin toate ramurile, devin un instrument. Pentru cei ce aleg să mă scrie, devin un mod de viaţă.

        Eu nu aleg să părăsesc, deoarece pe mine mă îmbracă anii. Îmi schimbă haina sezonier sau peren. Amintirile rămân încrustate în material, dovada timpului viitor. Ce va fi și ce se va povesti? Firul vieții pornește de oriunde, mai puţin din extremități sau din îndepărtatul acasă. Îmi caut conexiunea. Semnalul la wi-fi oscilează, tensiunea de a rămâne deconectat e mai mare, însă pulsul naturii ne cheamă către ea. Ne aparține, doar pentru că plătim taxe și accize. Am recuperat-o odată, dar l-am pierdut iar. Sensul și direcţia în viaţă. Înălţimea brazilor, cărările în șerpentine ne demonstrează că viaţa e un carusel, care ne duce din abis în eter, care are urcușuri și coborâșuri. Eu doresc să mă cobor la un nivel, la care am mai fost odată, acela de a respira. Dar nu mi s-a permis, mi s-a tăiat repede elanul. De a face ceva, de a demonstra ceva în această viaţă. De a parcurge un traseu știut de unii, dar încălcat de alţii. 

*sursa foto: pixabay