My wanted place

Era miercuri spre joi, am simțit cum poposesc pe la casele oamenilor sa le aduc câte ceva nou, câte o merinda, câte o bucata de ceva, câte ceva din ce avea sa-i facă fericiti. Oare se mai gândea cineva la el/ ea în felul asta? Oare ii iubea trecutul când stia ca e doar un fel de jucărie, sertar pentru amintiri? Oare stia ca odată cu vârsta, lucrurile puteau deveni astfel, dacă nu se controlau atâtea amintiri. Pe fiecare raft, stătea așezată câte o întrebare, câte miracole sa mai așteptăm să vină, să ni l înțelegem pe al nostru. E sertarul cu amintiri, pe care nici timpul nostru nu l-a inteles, dar alții au ales sa facă vraiște prin el. Ne-a amețit, ne-a amestecat și ne-a dat mai mult pe metrul patrat, decât ce am scos la xerox.       Poate am devenit NOOT responsive pentru mulți dintre voi, dar poate liniștea și tăcerea sunt mai importante decât adevărul. Poate am preferat sa ne studiem altfel și sa ne demonstram viata asa cum e, cu bune si cu rele, dar ...

Era în toiul sărbătorilor de iarna, la ferestre parca nimeni nu mai întreba nimic, decât câțiva fulgi de nea care au greșit întrebarea. Oare mai ninge astăzi? De parcă, ar stabili cineva planurile Crăciunului. Nu mai suntem nici noi la varsta aceea de a stabili cine, ce și cum face treaba în oraș. Dar cineva trebuia sa se amestece cu planurile Crăciunului. Care cică nu sunt multe, dar se aglomerează în sezon. Hai sa facem ceva și cu treaba asta. Care cică nu mai durează mult. Au zis ca pana se aprinde bradul luminat de sarbatori, dar se pare ca de fapt, omul e " jucăria " care schimba planurile Crăciunului. E ca și cum i s-ar umbla la butoane și se transforma într- un om nou, nu doar de Anul Nou.. dar cică asta i alta poveste scrisa cu rânduri albe.      De când ne știm, ne- a plăcut sa lucram, "cu manusi" ca oamenii sa nu ne simtă exact atingerile tactile sau schimbările bruște de comportament. Dar mâinile noastre au cunoscut mereu adevărate atingeri, ...

Darul pe care nu l-am primit, nu era nici nici de forma asta, nici de forma cealaltă, era un dar pe care nu l-as fi desfăcut în fata nimănui, pentru că știu că mi se fura din strălucire. Eu cu a mea, nu știu ce am făcut pe ce sârme am pus-o, în ce cadouri sau pe ce cadouri am presarat-o. Tot ce știu acum e ca strălucirea mea nu a fost mereu săracă, dar am avut mereu ceva de oferit. Când nu am zis pas pentru că viata e mai mult decat strălucire, e un timp pentru care viata e mai mult decat o inimă vioaie, e un dar pe care nu toți știm sa-l împachetam frumos pentru a-l servi celorlalți.    Ne uitam la noi în oglinda, ne vedem încrâncenati, terni, serbezi, uneori, poate pentru că nimeni nu ne-a alinat pierderile sau bătrânețile. Poate doar diminețile, pe care nu doar ca le-am uitat pe altădată, dar am uitat sa Ie scriem pe suflet dorințele noastre. Am crezut prea mult în ceva de pe buze sau gene și ne-am dat seama ca darul diminetii nu ți l ia nimeni decat...