Marile Speranţe ale vieţii. Unde te-ai blocat?
Mereu au existat încercări, de a te educa, de a scoate ceva de la tine, din tine, de a te crește și de dezvolta frumos. Dar tu ai dorit, să rămâi doar atât, NIMIC în plus, nimic în minus. Cred că te numești reticentul sau zgârcitul în vorbe sau cuvinte. Mai mereu, a existat un motiv de a rămâne la faza incipientă și de a nu trece mai departe. La școală, mi se rupea foaia, când greșeam ceva sau mi se corecta cu roșu, în viaţă se scoate cam totul la contabilitate sau pe ușă din spate.
Speranțe au existat mereu, că vei fi, că vei face, că vei întreprinde ceva, dar cine nu te-a lăsat? Mama, tata, moș Avram. Să întrebăm pe cineva, poate ne poate răspunde la această întrebare. De la o mică speranță, pot porni multe, chiar și-n medii nefavorabile, dar unde există nimic, nimic nu e ? Nu, se poate face ceva, într-un sens sau altul. Într-o direcţie sau alta, important să se vrea acest lucru. Dacă nu se dorește nimic, rămâne la stadiul de ÎNCERCARE sau DORINŢĂ.
Unde scrie faptul că marile cărţi au fost scrise de către oameni mari? Adică ce? Oameni mari în vârstă, ca și proporție, ca și dimensiune, ca și experienţă sau ca și mentalitate sau gândire? Cât de mare să fii, să pornești de la ceva, să începi ceva. Poţi fi cât un bob de mazăre, poţi fi cât vrejul de fasole sau poţi fi Degeţica sau chiar Neghiniţă. Pe atâta de mic, pe atâta de mare, în reflecții și concepții de viaţă. S-ar putea ca unii, nu și-au găsit reflecția și proiecția, ci doar concepția, care este și ea, o evoluţie.
Speranța pornește atunci când te poţi agăţa de un deget, când primești o mână de ajutor, un impuls, un imbold, chiar și un șut în fund, dar mai rar. Speranța e ceea ce ai ales, să cultivi în tine, de pe azi pe mâine. Dar tu, ce cultivi, pe alte tale plaiuri, pe ale tale pământuri fertile? Ești neam cu mine sau doar un străin, care își aduce rodul bolnăvicios la mine pe plantaţii? Speranța mea e la fel, ca și speranţa ta, se pierde repede. Dar eu, tot continui să o păstrez în mine, lângă mine, cât mai mult timp posibil.
Tu, ţi-ai spus speranțele în cineva și apoi, să te dezamăgească? Eu, da și nu mi-a fost, nici bine, nici rău. Cu timpul, însă, înveți să nu mai ai speranțe, asta dacă ţi-ai învăţat cât de cât lecțiile de la școală și din viaţă. Apropo, câte nume mari, ţi-au trecut prin faţă, dar tu te-ai uitat doar la cifre. E bună și statistica la ceva, dar de ce te superi, cănd se uită la tine, cineva doar pentru bani? Așa e și cu autorul unei căŕţi, are speranțe de la tine, să-i acorzi timp, să-l înţelegi, să-l citești, iar dacă-l consideri valoros, să-l și plătești.
Eu, ce scriu, scriu, nu scriu din pasiune sau din dragul de a scrie. Chiar dacă nu plătesc aceleași sume la facturi la fel, ca și tine, tot mă chinui să supravieţuiesc în jungla de cuvinte. Oare există și o miză pe acest Facebook? Să obținem o carte de vizită, pentru a ne recomanda mai ușor și a ne prezenta mai bine în faţa altora? Pe o parte din noi, ne face, poza de profil, pe alţii, funcția, apoi ce avem în comun: prietenii, familia, pasiunile și lucrurile.
Mari speranțe se nasc în noi, când cunoaștem pe cineva la fel ca noi, de același nivel, care să ne înțeleagă și să nu ne discrimineze. Mari speranțe apar în noi, când vedem comentarii, care mai de care mai valoroase și cu adevărat demne de premiat. Multe afirmaţii sau comentarii, ne diferenţiază și ne divid în comunități, microcomunităţi și grupuri. Cred că mi-aţi văzut numele, printre comentarii, poate v-a stârnit mai multe reacții pro și contra. Bine măcar, că v-am stimulat cu ceva. Nu știu, cu ce gânduri pe la mine, prin profil, dar vă mulţumesc, că aţi staționat sau aţi participat activ la conversații sau postări. Nu știu, cât de bine, v-au căzut comentariile mele? Poate v-au căzut greu. Cred că ar trebuie ca și reacție introdusă și emoji-ul "lemon", pentru a tăia greaţa din postări, că în rest avem de toate. Aproape că facem supa de zarzavat. Nu ducem lipsă de remarci acide. Mai rău, e când nu mai înţelegi nimic din ele și le-ai tăia din meniu. Dada, acea rubrică, pe care o tot accesaţi și doriți să vi se livreze moka, spaţii sau postări cu lucruri, de unde să vă inspiraţi, tips & tricks, etc.
Ce vă spune numele meu? De unde l-aţi cules? Poate l-aţi întâlnit, într-o carte, într-un dicționar, într-un film sau poate v-a plăcut cum sună, nu? Avem atâta nume sonore, demne de menționat și lăudat, că și-au menținut numele și și-au păstrat activitatea în social media, precum și în sfera serviciilor și a mediului socio-cultural.
Marile cărţii sunt mereu împrumutate, dar eu, de ce să vă împrumut numele meu, chiar și așa cu "takeover"? Se spune că numele sau pseudonimul, pe care ţi-l alegi spune multe despre tine și persoana ta, nu mai spun de porecla, care îi definește pe prietenii tăi. Dar asta, nu cred că trebuie să-ţi spun eu. Numele meu e luat , odată pe cartea de identitate, apoi băgat într-o carte sau cine știe unde... ca să sune bine, să aibă importanţa, să auzi tu de mine.
De fiecare dată, când pocești numele cuiva ești taxat, dar tu de ce dorești sa-mi strici imaginea? Nu o fi eu, figură publică, că îmi trebuie multe figuri îm cap, dar am o familie, care mă ţine, mă menține și mă întreţine. Așa, am zis eu, că m-am integrat printre voi, în comunitate. E ca viaţa la oraș sau viaţa la ţară. Te trezești dintr-un rolul în altul și până la urmă, tot nu se înţelege cine ești? Dar când a contat vreodată, cine sunt eu pentru tine, mai ales în limbile străine? M-oi fi studiat tu într-o carte și m-am dat uitării sau nu ţi-a plăcut să ţii cu capitalul ţării?
Marile speranțe au început cu cuvinte. Mari cărţi au început cu poze și dovezi. Eu cu ce am început, cu un stilou sau cu un creion, după ureche. Școală, poate na mai sia lege sau discerne, dar Facebook-ul a încercat, să ne adune sau nu mai fim așa dezbinați sau rătaciţi prin colţurile lumii...
La fiecare dintre noi, cronologia începe de când ne naștem, de la primele de clipe de viaţă până la prima ipostază surprinsă. Apoi, începem să punem pe pereţii casei noastre, tablouri cu noi, amintiri vechi sau noi, toate pe un fundal sau background comun sau nu. Numele a fost ales sau mi l-am ales cu rost, ca să știi că sunt ceva pentru tine în carte vieţii, în agenda de contacte s.a.m.d. Dar de unde m-ai șters tu, oare? Eu, nu mai știu pe unde sa mă pun, să mă tot adun și tu, mă risipești în cele 4 zări... sau mă risipesc alţii, că nu sunt cumpătaţi cu banii sau cu lucrurile. Ce bună era la vremea respectivă, educația antreprenorială sau financiară, dar este și acum, doar explicata în alţii termeni, mai pe înțelesul tuturor sau a celor care vor să înțeleagă sau să se dezvolte un un plan. Știu, alţii sunt cam paraleli cu totul, dar sunt buni și ei, la ceva... măcar în catalog, notele și dovezile rămân, chiar și online.
De ce să șterg cuvintele, ca să fac loc la imagini sau viceversa? De ce nu le pot avea pe amândouă odată. Una să-mi cuvinte și alta să-mi prezinte...Un fel de scenă cu descriere. Dar trebuie să ai cuvintele și dicționarul la tine. Setea de cuvinte e mare și s-ar putea să rămâi fără ele. Eu nu mă pot prezenta în multe imagini, pentru că nu sunt așa de mare ca altele, să-m prezint cadrele foto și pozițiile...fac economie de film sau de material. În plus, îmi place să surprind momentul, decât să fotografiez, surprind fiecare cadru.
Eu, când v-am luat momentul, atunci când nu am știut ce să mai fac cu mine. M-am bucurat de fiecare clipă, de fiecare eșec sau reușită. Mereu am.plecat cu gândul la călătorii, că erau departe sau nu erau concedii bugetate.
Eu sunt conștientă, de ce postez sau public, dar nu despre ce mi se înţelege. Cuvintele mele sunt taxate, la fel, ca și al dvs. Spaţiul de publicat la fel, doar la mine, nu prea crește nimic în portofel. Se spune că nevoia te învaţă sau sărăcia. Dar pe unii, nici una, nici alta. Dar talentul, unde s-a născut? Îl localizăm și pe acesta, să nu se piardă, vă rog? Mi-a luat atâta timp, până l-am găsit.
De ce trebuie eu, să găsesc cuvinte pentru alţii, să-i justific sau să-i scuz, când alţii nu mă scuză pe mine? Vorbe goale sau vorbe ieftine, găsești peste tot. Sunt site-uri de profil sau altele de gen, dar eu încerc să scot ceva BUN din mine, dintr-un colţ de suflet, dintr-o inimă luminoasă. De aceea, am ales așa, numele acestui blog. E precum un mic copil, al meu, pe care l-am dezvoltat cu timpul și anii și cei pe care i-am avut alături, indirect sau nu. Cine a ales să creadă în MINE, în gândul meu, în ceea ce scriu, mă bucură și mă încurajează să continui și să merg mai departe. Însă, sunt mulţi, care profită de acest conţinut valoros și îl vând pe nimic.Deci, eu aș putea să-mi însușesc vreo taxă?.
Scriu din timpul meu liber, din proprie experienţa sau nu, despre ceea ce trăiesc sau observ. Fiecare cuvânt sau expresie îmi este indexat(ă), dar tot eu trebuie să am grijă, ce trafic aduc sau conduc cu /spre blogul meu. Însă, dacă ar depinde numai de mine, treabă asta. Consider că cuvintele scrise pe blog sunt în limita bunului simţ și au un limbaj adecvat...dar din asta trăiesc, din cuvinte, să mă pot exprima sau prezenta așa cum se cuvine în faţa sufletelor voastre.
Mulţumesc din suflet pentru timpul acordat!
Comentarii
Trimiteți un comentariu