Vorbim de camere, dar unde am pus-o pe a noastră? Dar a vecinilor?

Magazin la parter sau bufet suedez?

Magazinul la parter e deschis. E și cu bufet suedez. Flori de organza și parfum de tuberoze. Multitudinea de gusturi și arome, învăluie atmosfera. De tipul "punch in your face". De la închis la deschis, e doar o schimbare de cadru, dar magazinul e disponibil non-stop. Totul e aspectuos, serviabil, dar ceva te ţine la distanţă. Privirea care cere doar cu un simplu gest, care își obține totul pe tavă, dar prețul e la plic. 

      Nu am fost tipul, care să cer, ci am așteptat să mi se ofere ceva: o farfurie cu mâncare, o cană de ceai / cafea, un pahar de apă / suc / vin etc. Cu toate că, mi le puteam lua și singură. Contează gestul. În alt limbaj, de a fi tratat BINE.

      Îmi plac meniurile diversificate, din care poţi alege câte puţin din toate. Așa mi-a plăcut dintotdeauna, să am de unde alege. Chiar, alege este dreptul tău. Am mâncat mereu, ce mi s-a pus în faţa, chiar dacă era același fel de mâncare. Cu toate că, nu-mi place rutina, nici în mâncare. 

      Îmi place să încerc de toate, dar nu toate îmi plac. E și ceva normal, firesc. Unde să mă opresc, îmi cunosc limita sau obiceiurile. Obiceiul de a manca cu toţi la masa, uneori a fost omis datorită serviciului sau fiecăruia dintre noi. Eu obișnuiesc să mănânc ceva mai târziu, nu sunt așa matinală, decât cu o ceașcă mare de cafea, în rest este EA, cea care mă trezește în fiecare dimineață. E precum o alarmă, care simte tot ce mișcă prin casă și nu numai. Spirit observator și analitic. 

     Precum poveștile, fiecare fel de mâncare are povestea sa. Fiecare poveste începe cu a fost o dată, fiecare mâncare cu primul ingredient: mama. Mama e un ingredient, ce nu se repetă nici în farfurie, nici în reţetă, pentru că mereu e altfel. E mereu cu gust, fiind știi să o apreciezi, să-i conferi importanţă, să o servești în porţii mici sau mari. E inodor sau insipidă, de prea mult efort, plictiseala sau nervi. Dar mie, îmi place și așa, deoarece tot ea găsește cantitățile și compoziția necesară și le pune pe toate în oală. 

       Cred că e o școală evolutivă, de la ingredient la produsul final. Toate ingredientele trec prin anumite etape, procese până la produsul final. E ca și cum, le-ai arunca pe toate în oală și te-ai aștepta să iasă ceva bun și gustos. Așa am fost băgaţi cu toţi, când eram mici și nu ne-a plăcut, cum am fost etichetați, așa că ne-am separat, ne-am tăiat singuri de pe listă, în loc să creștem laolaltă. Însă, o mamă pune etichete, doar atunci când știe, ce crește la casa ei. Pentru ea, sunt toţi la fel, dar diferiți în același timp.

     Mai mereu, ne-a fost îngrădit timpul de creștere și dezvoltare, deoarece am întâmpinat cumpene sau ni s-au pus piedici. Noi am îndepărtat pietrele din drum și am urcat munţi, pentru a ne uni și regăsi cu toții. Ne-au separat apele, râurile și șiroaiele de lacrimi căzute între noi, dar timpul ne-a oferit altceva, să ne consoleze și ne-a promis alte daruri....numai dacă învăţăm să așteptăm și să avem răbdare. 

     Toate se fac, important, să-ţi înveți lecţia la timp sau nu, mai târziu pentru tine. Nu poţi învăţa sau aplica totul deodată, de aceea mai sunt și alţii pe lângă tine. Însă, mulţi coboară doar la parter, pentru că e mai ușor de acolo. Pentru alţii, există scară, pentru alţii liftul, pentru mine, nu știu ce a existat mai întâi, cred că nivelul sau nevoia.

     Magazinul e deschis, cât e cerere și ofertă sau cât e sezon, dar la tine, trebuie să fie deschis on & on. Fie că ești la piață, la supermarket, la tarabă sau chiar la tine acasă, trebuie să fii acolo pentru cineva sau pentru cumpărători. Timpul tău e plătit în lei sau de-ale gurii. Timpul lor, așa cum și-l fac, pentru că îi scutești de o treabă. Unii își fac piaţa singuri, alţii au nevoie de ajutoare, chiar doamnele de acasă, care le fac lista cu ce trebuie la masă.

     Consumatorist, te naști de mic și înveți să te alimentezi, să-ţi diversifici meniul. Asta în cazurile bune. Distribuitor, ajungi cu timpul său sau te face viaţa, depinde ce căi alegi. Dar comportamentul de acasă, unde îl lași...? Pe drum? Ia-l cu tine, oriunde mergi. Nu contează doar să dai impresii, ci să fii așa pentru tine. Însă, și acesta are mai multe direcţii. Nu se compară viaţa la sat cu viaţa trăită la oraș, din mai multe privințe.

      Vorbim de camere, dar unde am pus-o pe a noastră? Deocamdată, are pereţii, dar e cam goală. Avem nevoie de conținut, putem procura sau obține de la voi? Vă dăm altceva la schimb. Cu viaţa, nu prea poţi face negoţ, adică nu la modul acesta sau depinde...dar există loc de interpretări. 

       La cine o fi apelat eu, să facă improvizații, în singură cameră, pe care o mai am? Nu poţi să te bagi, dacă nu ai habar. Nu poţi să amesteci culorile, că o sa iasă kitsch. E treabă de ambianţă și atmosferă și chiar de energie. Eu chiar am căutat mereu energii și culori vii, pentru acea cameră, dar mereu mi le-au furat alţii, să facă la ei. 

     "Ei în până de idei, eu în până de culoare." Dar ce ar fi să difuzăm sau să infuzăm?"

     Dar ce te faci, peste ani, când culorile dispar și ambianţa devine ștearsă, o mai preferi lângă tine? Măcar să-ţi mai ţină companie sau o treci la rubrica camere uitate și părăsite, în căutare de... Dar de ce să decizi tu, scopul camerei respective, când EA, poate e făcută de altceva. Poate are alte direcţii, alte linii, alte unghiuri, alte curbe. Știu că nu le poţi ști pe toate, dar măcar întreabă...

M-aș apuca eu, să dau o mână, dar iar nu-mi iese sau fac de o spoială notorie și o să spui că e un eșec. Nu mă pricep la dat cu bidineaua sau pensula, dar măcar încerc. Nu mă pricep la întins vopseaua, dar o arunc pe pereţii. Trebuie să iasă niște stropi sau modele, așa cum îmi place mie, cu alt pattern, din joacă, că din prea serios, m-am plictisit.

   Mai mereu, ne-a interesat ce fac alţii cu camerele lor. Bine că ne-a păsat. Am mai dat o idee, o sugestie, pe ici, pe colo. Tot a contat, că alţii nu au ascultat de noi, partea a doua. Dar cine suntem NOI, chiar așa? Te pomenești, că suntem alte culori și nu o știi, ăștia mai noi de noi? Eu credeam că sunt vechi pe piaţă, cu poveștile noastre, dar cine sa le afle, cine să le asculți, când mai toate-s rupte....la pagini, mă refer. 

    Când e vorba de a noastră, mă refer mai întâi la bibliotecă. Știu, o să ziceţi iar tocilara asta, care nu dispare de pe faţa Pământului. Dar eu mă știu prea bine, ce păreri are lumea despre mine, așa în general, că în detaliu, nu se prea pricep. Degetele îmi sunt tocite de prea mult scris. Ţin pixul, pe al patrulea deget, nu știu dacă e o noutate sau nu, pentru cei ce citesc acest articol. 

        Poate spuneți, că nu-mi folosesc mâinile decât la scris și nu le pun la treabă. Dar vine și vremea lor. Dreptaci sau stângaci, le folosesc în scop util, la fel ca și gesturile, nu în scop distructiv. Mă pricep la zugrăvit camere interioare. La început, pun tapetul sau aștern cuvinte, precum o melodie, îmi plac pattern-urile muzicale sau cele din natură. 

       Dar de ce trebuie să existe un design de interior, să ne învețe cum să ne jucăm cu culorile, cum să le interpretam și cum să le vedem împreună...poate în același cerc, pentru că sunt complementare. Sunt multe materiale sau studii despre asta, dar dacă apelezi, chiar la materialul sufletului tău, s-ar putea să iasă mai bine.

Unde am pus-o pe a noastră, când am încurcat sau separat culorile? A noastră era deoparte, a ta era mereu lângă tine, pentru că eraţi amândoi din aceeași nuanţă. 

      Poate pentru că era mai retrasă, așa cum este EA de obicei. Poate era mai timidă, dar asa o face specială. A noastră e mereu vorbită de lume, a ta e văzută bine, doar pentru că nu avem același glas și aceeași naţiune? Nu cred, să fii ăsta un motiv. Atunci, de ce să nu le creștem în același spirit, cu același comportament și să le lăsăm pe ele, să aleagă? Să nu alegem doar noi pentru ele, să aibă propriile ţeluri și obiective.

    Dar se poate când stăm înghesuiţi și o cameră, se împarte pentru mai mulţi? Chiar și așa, nu ne-am uitat, drepturile, îndatoririle și responsabilitățile. Se spune, unde sunt mai mulţi, puterea crește. Dar la noi, cred că au crescut mai mult certurile și facturile. Nu ne-am înţeles cu banii și asta a fost. Dar nu era mai bine, dacă ne înțelegem, de la bun început cum stăm fiecare? Să știm de a noastră valoare?

    E ca și cum ai sta cu chirie, dar ai plăti pentru neajunsuri, certuri, care nu apar frumos la avizierul sufletului. Să afișezi cifre înroșite și taxe umflate, nu e de preferat, dar nici să-l scutești pe x, doar asa pe ochi frumoși sau se poate și asa, dar nu mereu. Atunci, cum? Știm de ședințele de scară, dar nu ne prezentăm. Ori n-avem ce spune, ori ni s-a urât unii de alţii. E ca și cum, nu ne mai suportăm pe cotă indiviză, pe metrul pătrat, dar cu scară, ce-o fi avut? De ce să nu ne remarcam altfel, ca buni gospodari și localnici, pentru că am văzut că se poate. 

     Dar din sărăcia de relaţii între noi, cum ieșim, tot pe pile și aici? Ne îmbrăcăm cu ce avem, dar una e mai acătări ca cealaltă, mă refer la vecine. Fiecare cum se poartă, în funcție de moda vremii sau a timpului. Nu ne-am deranjat niciodată, din acest motiv. Fiecare cu ce are.                       Deranjamente o fi fost între noi, poate chiar și telefonice, dar poate nu le-am mai ţinut contul sau numărul. Bine că avem număr la apartament și cutia poștală. Nu primim noi mare lucru, decât factura la sfârșit de lună, pliante sau broșuri, precum și altele de la poștă. Pe această cale, mulţumim responsabililor de acest lucru, poștei și distribuitorilor locali și naționali.

     Cu a noastră fată, tot am încercat să ţinem legătură, pe orice cale a fost posibil: prin pereţi, din ușa-n ușă, prin poștă, Skype sau alte rețele sociale. Mulţumim tuturor, că ne-au suportat cu bune și cu rele, cât am fost aici. Când s-o scumpit plicul, când timbrul, dar noroc cu rețelele astea sociale, că ne mai scriem, mai comunicăm, chiar de suntem bunici, ne pricepem în ale tehnologiei, la nivel de bază, cât să ne înțelegem. 

    Ce-au dorit alţii, ce-am dorit noi pentru ea, se știe, nu se știe, se află, nu se află, dar știm una și bună, că e fata de treabă și devreme acasă și are părinţii. Doar nu o fi singură. Au sprijinit-o și ajutat-o și ei, cum au putut, cu ce au avut mai buni, la fel și noi, la rândul nostru. Poate am mai greșit, poate am mai încurcat rândurile, ne mai cerem scuze. O mai fi fost și acuze sau văzut poate la costul întreținerii. Dar ne-am suportat bine, zicem noi. Fiind și diferiți ca și nevoi și vârste, cât de cât am reușit sa facem un bloc comun, chiar dacă au existat între noi și dezacorduri și diferenţe de educație sau bani.