Despre tacere

 "Timpul e scris în minte, cuvânt după cuvânt. Cei mari vorbesc dincolo de stâncă."

Sunt sau doar exist prin tine. Mă văd sau doar găsesc motive să exist. Eu nu-s decât o umbră a Pământului. Nu mă vezi, nici măcar pe lumină, darămite pe întuneric. Întunecimea minţii e prea mare pentru tine, chiar și cu televizoarele aprinse. Becurile vorbesc pe a lor limbă, dar eu nu ard îndeajuns. Nu mă aprind la momentul și timpul potrivit. Mă fac simțită doar atunci, când bezna devine prea stranie sau apăsătoare.

   Tăcerea ne lasă mască, dar tot ea vine cu replica. Uneori enervantă, dar la locul ei. Uneori abuzivă, dar tranșantă. Tăcerea taie adânc, dar nu doare. E o linie de tuș care doar apasă pe tine, butonul de panică.

Tăcerea e de aur, pentru că strălucește chiar și pe întuneric. Tu n-ai habar, dar ea are ce zice sau viceversa. Vă priviri îndelung, dar nu găsiți răspuns.

    Tăcerea devine saturată, atunci când mușcă prea mult din liniște. Când taci, ce argumente să mai găsești. Te saturi să tot taci, pentru că vorbesc oglinzile...oglinzile din noi. Ne despart ani, dar tăcerea rupe în două, orizontul. De a privi, de a înțelege, de a tatona locul. E un privilegiu să asculți. Nu neapărat la ore, ci și în viaţă. Mă bazez pe tine, pentru că știu că ai mai fost pe aici. Dar eu, nu...nu, în această formă.

      Eu când aleg să tac, tac. Nici musca nu se aude. Îmi aud propriile unde înalte sau joase, afoane. Mă prea cunosc sau recunosc pe mine. Așa cum sunt, cu lipsuri și cu gânduri. Realitatea e bârfită și întreținută. Realitatea e cu suspans, cadre și trăire pe metrul pătrat. E divizată, de cele

mai multe ori, în patru camere. Nu surprind camerele, ce surprind pereţii. Pe perete, mai agăţi un tablou. Îţi vorbește și el, mai că îi auzi glasul și nuanțele tonale. E ceea ce este, dar nu se ascunde de ochii privitorului. Așa a fost pictat de alte mâini sau în alt caz, picioare. Privirile penetrante îi umbresc din culoare, îi șterg acea poleiala, care uneori e de umplutură. Și aia bună. Pe cameră, ce să agăţi decât niște ochii curioși, doritori de cunoaștere sau mai mult. Doar atât, cât permite regizorul sau protagonistul. Camera vorbește tacit și prin butoane, dar se uzează de la prea multe cadre. Dar ce nu se uzează în ziua de azi. Doar noi, nu. E o glumă, evident. Ne-am scurs din pereţi, ca să pictam în alte culori camere. Ne-am ieșit din camere, ca să dăm cu pumnul în pereţi, că noi facem și dregem. Nimeni, ca noi. Doar titluri titrate și noi, goi de : EMOŢIE, SENTIMENT,

STATUS ABSENT.

            Tăcerea poate fi și un exercițiu. La prima vedere, nu are rezolvare. Însă, are minusuri și plusuri. Ce-am câștigat, dacă am tăcut? Ce-am câștigat, dacă am vorbit? E tot cu profit sau pierdere. Tăcerea dintre noi sau blank-ul de pe foi sau din conturi. Ce contabilizează cu tăcerea? Toate momentele, toţi anii fără răspuns, toate visele în care imaginile vorbesc. Mă ai lângă tine, chiar și când clipesc. De ce să spargi acest tipar, monoton pentru unii, vital pentru alţii? Pentru că, tăcerea vrea mai mult, absoarbe tot, dar înapoiază la momentul potrivit. Nu se desparte, de cel ce știe și altfel de geometrie. Cea a vorbiri prin semne.

            Dacă acestea ar fi de ajuns, cele mai umile, dar și cele mai semnificative, simbolismul ar fi cu precădere pe podium. Dar unde să bagi tăcerea, când ea nu

apare neinvitată. Ea bate la ușă. Până și soneria e silențioasă. Atenție, vă rog! Deschideţi ochii și pășiți pe verde.

"Avem doua urechi si doar o singura gura, de aceasta trebuie sa ascultam mai mult si sa vorbim mai putin." 

          Tăcerea are alt mod de răspândire. E o formă de enervare tăcută. Nimeni nu așteaptă decât un spațiu de conversație. Tăcerea are limpezime, dar și oglindire. Răsărit și apus. Mă trezesc cu răspunsuri, mă culc cu întrebări. Dar unde e limita tăcerii? Când zgomotele nu mai pot asurzi pereţii, când nu se mai fac oglinzile cioburi, atunci e ceea ce obţii din ceva redus la minim, dar și minimul începe să zbiere. Atunci când liniștea nu mai are volum, are ecou, în codru, în pădure, dar mai tare răsună prin suflet. E ceea mai bună pâlnie, dar și cea mai vulnerabilă. Pentru noi, ăștia cu impurități rămâne doar o unealtă de lucru.

     Dar ce liniștea, când tace? Freamăt de ape. Dar tăcerea, când tăcerea? Durere

îmbibată în tifon. Ecoul e surd, dar trece dincolo de nerentabile, dincolo de imposibil, dincolo de vizibil. Vizibili suntem cu toţi, dar ea are vizibilitate. Trece fără sunet, dar lasă o urmă. Se așează liniștit, dar tot murmură în retragere. Mai mereu retrasă, ea nu spune multe, deoarece dorește să fie ascultată și înțeleasă. Știi că între noi, nu rămâne mai mult decât tăcerea, nici mai mult, nici mai puţin, doar atâta timp, cât își găsește locul.

      Tăcerea e ca o piatră de nestăvilit, dincolo de stâncă. Niciodată nu se sfârșește, deoarece așchia nu sare mai departe de trunchi. Oriunde ajunge, sădește sâmburi de adevăr sau minciună, pentru că așa este ea imprevizibilă, observatoare și cutezătoare. Nu s-a născut din nimic, ca să piară așa ușor. Se dezintegrează pentru a se recompune într-o nouă formă, pentru a da glas alteia, care

poate a tăcut prea mult.

      Timpul e scris în minte, cuvânt după cuvânt. E ca un script, ce ne știe parcă de dinainte vorbele, doar că le mai adaptează în funcție de context. Cei mari vorbesc de dincolo de stâncă. Pentru ei, cuvântul e un paravan, o limită între interior și exterior. Lasă urme, pentru cei ce vor trece pe acolo, măcar o dată-n viaţă. Lasă spaţiu pentru cei care mai au ceva de adăugat. În lipsa lui, e tăcerea, glasul necuvântătoarelor, șoaptă și zumzet. Contemplare și mister. Mă las descoperit sau acoperit de tine, mă îmbrac în cuvânt, deoarece am fost dezgolită de șoapte. Cei care tac, ori au văzut prea mult, ori au fost prea penetraţi de zgomot, de furia oarbă a dezlănţuirii cuvintelor. Trag de tăcere, ca și cum aș trage de haos. Nu-l mai pot accepta, trebuie să mi-l scot din minte, să-mi epurez sufletul și gândurile. Cei care

tac poartă o mască a toxicității. Nimic nu poate pătrunde dincolo de filtru. E o opreliște. Eu aleg să mă opresc aici, dar continui cu tăcerea schiţată dincolo de zâmbet...dincolo de stânca de care ne lovim, atunci când nu mai avem glas.