Povesti in oglinda cu iz de tei

Când mă privesc într-o oglindă, văd calmul si haosul din ea. Văd ceea ce reflectă sinele meu, cât și ceea ce expun lumii. De cele mai multe ori, oglinda e pală, astfel incât interiorul e acoperit de o peliculă de protecṭie împotriva zgarieturilor si a atingerilor nedorite. Ma privesc prin ea, deoarece ea ma schimbă, dar o pot schimba si eu pe ea. Din priviri, din balamale, din punct de vedere stilistic sau estetic. Oricât de mult, m-aș privi prin ea, mă simt neterminată, neslefuită, deoarece știu că nu ea are ultimul cuvânt, sau nu cel puṭin, nu în toate privinṭele, mai sunt și negări sau abnegari. De cele mai multe ori, repetă după vorbitor, precum o jucărie stricată. E ca si cum, ai dori sa repari ceva în cuplu, dar privesti partea greșită a oglinzii. Oare eu, de ce parte oi fi?

      Povesti in oglindă cu iz de tei,

     Cu glas de mierlă si soi de priviri, îndeosebi

     La cele ce se arată si cuvântă,

     La cele care luptă cu stima de sine

     Si nu se dezbracă de aparenṭe pentru oricine.

     Povesti în oglindă cu iz de tei,

     Cu glas suav si priviri de femei,

     Cu ceai de tei, îndeosebi.

     Dar oglinda îsi cată reflexia în apă,

     Dar ea nu se arată, ci se prezintă,

     Sub un anonimat de baiat:

     Cand eram baiat acasă

     Tare bine mai era,

     Aveam timp de o jumătate și încă ceva

     Timpul il strecuram prin sita de malai

     Si-mi ajungea pâna la capat de rai.

     Aveam timp si de o samanta,

     Să plec pe lună și să mai am de o saptamana de vacanta

    Aveam timp si de bilete de dragoste între mine si altii,

    Chiar dacă multi îmi urmareau doar sfantii.

     Cand eram baiat acasa,

     Multe stăteau pe loc sau plecau la plimbare cu bicicleta si înrolam vise pe pedale.

    Aveam timp de vată de zahar, care atingea norii si de zambete dulci, care îmblanzeau fiorii.

   Fiori ce inca mai persistă

  La o cească de cafea, cu chip de artistă

   Chiar daca linia vietii e usor   dezacordată,

  Tot o facem să sune a artă.

  Suntem niste figurine, intr-un dans pe o axă

  Care gravitează usor si atinge notele cu prestanṭă.

Orele par de lemn, atunci când tot astepṭi,

Sageti de la propria oglindire,

Să-ti dea semne, sa nu mai astepti in nestire.

Ci sa miste ceva, chiar si la ora in care povestile nu sunt doar despre valuri si soare,ci si despre astfel de serviri si portii de ceai.

Ceai cu mine, de mă-mbat de la o cească de cafea, pe care tot o servesc in mod repetat si nu ma satur. De ce m-ai facut sa te povestesc frumos? 

Uneori, simt ca am 5 vieti, ce se aprind pe rand si lumineaza calea, alteori, simt ca ma sting precum un lampadar sau o lustră, care mi mentine gandurile vii. Sunt eu, de fiecare dată, cand ma simt luminată sau doar mă sting, de fiecare dată cand nu ating cuvantul, sub orice forma ar fi el?