Am locuit candva aici. Cred că era 2025.

Am locuit cândva aici. Îmi plac toate mai puțin timpul, pe care l-am pierdut cu oameni nepotriviți sau la alte mese cu toate că puține au fost servirile de acest fel. Nu am putut sa stau la masa cu atâtea persoane, poate nici ele cu mine, dar nu reușesc sa-mi amintesc de ce nu am putut ciocni nici măcar un pahar pentru anii dintre noi. Oare am pierdut licoarea sau am pierdut conținutul atâtor ani, care doar au curs si nu s-au materializat în nimic. Poate s-a evaporat timpul și am recurs la noi, singurii trecători prin aceasta viata fără fund, am putea zice, dar stai ca nici paharul nu poate fi golit decât pana la fund, mai departe nu se poate. 

   Am locuit candva aici, era anul 2025, era un an care toate sunau a gol, dar poate erau niște oale pentru care nici inoxul nu mai e inoxidabil, nici mâncarea potrivita pentru ele. Dar măcar nu am rămas oale și ulcele, ci ne-am materializat în ceva frumos și util. Am locuit candva aici și știu, ca și pereții au urechi și schimba voci între ei, mai ceva ca la telefonul fără fir. 

  Am locuit cândva aici, și poate am fost prea intelesi poate peste limite, dar uneori prea multa înțelegere limitează puterea de a trai și de a gândi sănătos. Și poate era normal sa ne distantam și noi un pic, exact precum face bara de loading către poarta noului an. Un fel de salt din 2025 în 2026. Dar oare unde au dispărut toate așteptările pentru noul an? Toate transformările parcă au primit bile negre pe lista de dorinte, de parca am fi vorbit despre altceva. 

    Am locuit cândva aici pentru ca îmi știu toate marginile și limitările de zi cu zi. Era ok sa ma accepti asa cum sunt, dar inima mea a vrut altceva, ca orice inima deschisa spre nou si spre tehnologie. Am locuit cândva aici și mi am permis un ceai la capătul lumii. Pentru ca dintr-un singur ce-ai poți afla atât de multe. Ce-ai de mâncare, ce ai de plângi, ce ai de nu ești mulțumită? Pentru ca poate a fost un an despre ceai și despre multă cafea, dar ceaiul de la capătul lumii, nu se uita asa de ușor, deoarece are cele mai bune arome orientale.

   Am locuit cândva aici, la limita dintre durere si tristețe, bucurie și extaz, melancolie și nostalgie. Pentru ca am parcurs fila cu fila, ca să trec prin toate și sa ajung iar la zero, la zero rezoluții. 

Am locuit cândva aici și ma așteptau toate/ toti intr-un fel, ma îmbrățișau pentru fiecare zi petrecuta cu mine și pentru fiecare reușita zilnica. Eram mai mult decât multumit(a) de tot ce aveam de tot ce contam pe acesta piața, în aceasta viata, dar pasii mei de ce s-or fi bifurcat asa? De ce m-am încredințat prost intr-o viata în care trebuie sa te ai mai întâi pe tine, cu toată greutatea pașilor tai, cu toată viata pe care o duci sau în spate, ca apoi sa poți sa ai grija de alții?

   Am locuit cândva aici și era 2025 anul în care timpii parcă s-au oprit pentru o alta planeta sau cine știe unde ne-am dus cu toții. Unii am vrut ceva, unii altceva, altii s-au plictisit alții s-au răzvrătit, alții si-au trăit viata după cum si-au dorit, alții a urmat doar pasii după un simplu: "Te iubesc". Unii si-au prea demonstrat, alții si-au uitat demonstrațiile pentru un februarie mai târziu, unii au pierdut trenul, avionul către destinatie, pentru ca anul e mereu o fuga pentru noi toți. Grăbiți sa prindem pe cel din urma, sa-l prindem intr-o familie ca a noastră sau nu. Cu grijile împachetate, cu fericirea la pachet, poate am uitat multe, dar cine nu uita, mai ales la vârstele și experientele noastre. Mereu credem ca anul viitor e un EL mai bun, mai prosper, mai cumsecade, mai echilibrat. Dar poate și planurile noastre s-au amestecat și a fost o viata în doi, în trei sau poate o viata impreuna. E greu să nu mai ai așteptări, e greu să nu mai simți nimic despre nimeni pentru că și lumea e schimbata, maturizata în bine sau în rau. Și cuvintele noastre, poate se sfârșesc aici, dar noi preferam repetițiile pentru că metaforele sunt cel mai greu de scos despre noi și costisitoare. 

   Am locuit cândva aici și ne cunoșteau Soarele și Luna de la fereastra, pentru că erau diminețile noastre și nopțile noastre. Dar acum dintr-un spațiu cosmic, cum ii spunem noi, parca nu ne-am ales mai cu nimic, pentru că bucuriile sufletesti nu știu dacă au index sau contor de date. Ajuns la o vârstă, viata ce ți mai poate oferi, decât o vedere bună și o liniște sufleteasca. Dacă pentru mulți dintre noi, viata a fost cam încercată de a lungul anilor trecuți, înseamnă că pentru noi viata a făcut multe dar a și luat multe, cum spunem noi. 

   Am locuit cândva aici și simțeam cum tot curge și transcede prin mine, acel efect pe care nu-l mai pot socoti ca fiind de efect astazi. Pentru ca acum m-am dematerializat și am ajuns sa fiu simplu de TOT, exact cum am preferat, pentru că simplitatea nu e mereu cu sclipici, dar e de efect. Câteodată anul are ceva ce nu poate fi rostit, ce nu poate fi dezbracat în cuvinte, ceva ce nu am chemat decât prin mine, ceva a lui. Dar mai simte cineva diferenta dintre ani, când parcă orașul are timp mai puțin, din cauza resurselor folosite ineficient. 

    E duminica, ora 17:17, timpul parca atârnă de vârful bradului, mai ceva ca steaua sus răsare. E iarna, nu una autentica încă, dar deja cad primi fulgi, incă la noi în oraș, pentru că autenticitatea sărbătorilor s-a cam pierdut de când am pierdut noțiunea timpului în bulgari de zapada. Am crezut ca aproape am înghețat timpul, când am văzut ce poate produce o avalanșă de emoții în noi. Om fi reușit  sa dezghețat ghețari, să topim nordul și sa aducem sudul mai aproape, dar inima a rămas tot rece, tot parcă neatinsa, necuprins de fiorul dragostei. Fior care a trecut de fiecare data prin stomac, dar parca i-am pierdut denumirea. Am trecut fiecare prag al vârstei, chiar și cel al casei cu multa dragoste și iubire. În pragul iernii, nu știu ce am putea m-ai zice, aproape că ne dor toate ninsorile pe care le-am apucat sau nu pe timpuri, ne dor alinierii de sentimente și planetedintre noi,de parcă s-ar fi rostogolit toate prin nămeți. Dar am învățat să trăim cu ele, ca pe alte timpuri si pentru că le-am pierdut durerea, ci pentru că poate prea le-am simțit lipsa. Unde-i atmosfera de altădată, unde i timpul preferat, când sufletul rămâne blocat în aceeași copilarie, în aceeași stare de iernat. Aproape ca ne-am "vândut" viata pe alte bănci de zapada pentru oameni mai așezați în viata. Nu mi dau seama ce as fi putut face cu anul 2026 ca nu mai știu a ce seamănă. Anul 2025nici nu mi dau seama când a trecut , de parcă m-am micșorat cu totul, de parcă mărimea mea în lume nj mai e compstibila cu toti. Mi am dorit sa înțeleg ca a fost ceva pe care viata a inteles-o ca atare sau cu ceva sclipici, pe deasupra, dacă nu m-as fi considerat un înger cu aripile frante. Aici nu ma blamez, ca sunt o fire mai slaba de înger, dar poate asta am dovedit, cu toate că am dovedit ca sunt puternica. Când trăiești cu atâta prin tine, uiți ca timpul are și altfel de buzunare pentru care viata a pus ceva în plus sau în minus. Cum va fi noul an 2026 nu mai știm nici noi decât cei care am ajuns la niște concluzii și am tras niște linii la sfârșit de an. Un bec mai luminat decât altul  un nou început care nu stim cum va fi, dar putem preconiza. Asta a fost anul 2025. Un an în care bărcile noastre au vâslit pentru scopuri comune sau nu, politic sau nu, dar ne-am acostat de fiecare data în același port, chiar dacă valurile su fost uneori prea mari pentru noi. Am acostat de fiecare data la mal ci speranța că nu vom îneca anul 2026, ci îl vom asigura mult mai bine și îl vom ancora mult mai bine de alte teluri și vise.