Trăind în umbra celuilalt. Cunoste-mi pasii!

Și mi-ai descifrat tainele, de când mi-ai intrat sub piele ca un component. De când am învățat ca filele unei pagini pot fi rastalmacite așa de ușor, dar ceea ce știe sufletul știe cel mai bine. M-ai descifrat precum un cod, precum un seif care înmagazinează toate secretele. Poate ti-am spus prea multe, poate am discutat prea puțin, dar mi a fost de ajuns să te cunosc prin prisma asta. Poate am trăit în umbra ta, fără să ți spun prea multe despre mine, ca să nu ajung cu sufletul ruine, cum am mai fost odată. Pentru ca știu cum e, sa-ti uiți sufletul și diminețile pe altădată. Îmi pare rău, ca nu te am putut auzi asa cum am vrut, sau asa cum ar fi fost cel mai bine, poate din prea multa comoditate sau alte interese. Poate am invatat să trăiesc în umbra ta, odată cu solistitiul de toamna, care m-a învățat ca fiecare frunză are umbra ei și mă dezbracă la fiecare pas, de fiecare ceas pe care nu l-am putut simți lângă tine. Poate orele ar fi trecut altfel, dar am învățat să trăiesc în umbra celuilalt. Pentru ca în umbra mea, poate au trăit alții, poate nu i-am pus în cea mai bună lumină, poate nu le-am dovedit mereu ca ei sunt lumina mea, dar umbra lor poate a fost mai puternica decât mine. Am incercat sa le arat Soarele, dar pentru ei poate a fost prea puternic și prea arzator, am încercat sa le arat aromele Universului dar poate pentru ei au fost prea tari. Asemenea cu umbrele care nu fac umbra Pământului degeaba, ci sunt cele mai bune expresii din lume. 

     Toamna invadeaza-mi simțurile cu aroma ta, dar nu ma lasă în umbra ta. Poate mereu am încercat să par mai mult EU decât TU, poate am încercat sa ma diferentiez într un fel, dar mereu am fost de partea ta. Am incercat sa-ti cunosc pasii, cu toate ca ai mereu atâtea căi, atâtea modalități de exprimare, eu am preferat sa i am pe ai mei. Câteodată, pasii nostrii s-au întâlnit și s-au îmbrățișat, dar pe unde nu mai știu exact. 

    Și de am preferat sa fiu o umbra, ca să nu mă știe toți asa cum sunt sau cum nu sunt, pentru că umbrele pe nisip, chiar dacă lasă semne, povestesc asa de multe, dar pentru scurt timp, mi as fi dorit sa pot atinge stelele. Dar stelele nu au umbra, ci reflexie, și poate asta mi-a lipsit mie. O umbra de reflexie, la fel ca și mine. Atât de reflexiva și melancolica. Și dacă as fi ieșit la lumină, poate nu mi as fi arătat cele mai bune sau mai puține bune părți, ci as fi așteptat sa vina lumina la mine, sa ma cuprindă și sa-mi spuna: TU ești raza de soare, ce-mi lipsea. Dar am preferat sa fiu raza de soare lipsa, poate asa chiar și cu o simpla raza lipsa, Soarele nu poate lumina la fel sau da? E bine sa fii umbra, dar sa nu ajungi la eclipsa, să pierzi strălucirea pentru un întuneric. 

 Trăind în umbra celuilalt, am învățat ca nu mereu merita sa ieși în fata sa-ti expui părerile pentru de cele mai multe ori sunt acoperite de aceeași umbra. Ori Soarele chiar dacă te lasă să te exprimi liber și în voie, te taxează cu orice cuvant care ori nu e la locul lui, ori coboară prea mult timpul, chiar dacă El își apleacă mereu razele asupra noastra a tuturor, ca un bun Dumnezeu. 

   Trăind în umbra celuilalt am preferat sa înțeleg atât de multe și sa spun atât de puține, ca să nu mi se fure din emoții și din stilul de a fi. Stil care și a pierdut din însemnătate din strălucire, odată cu dizolvarea acestuia. Poate am preferat sa trăiesc în umbra celuilalt deopotriva câteodată, decât sa scot în evidenta alte părți de ale mele, pe care le-am pierdut și pe acestea pe drum în încercarea de a fi altceva decât sunt. Nu am dorit sa par vreun model de societate sau un stil de viata, ci o stare, dar starea mi au spalat-o ploile și noroiul care se mai amesteca cu fericirea. 

   E greu sa-ti uiți pasii, să nu le mai simți apasarea, sunetul, să nu mai simți ca tresari la fiecare pas, la fiecare alunecare în diagonala și apoi sa nu le mai știi numărul. Atâția pași în direcții diferite și doar câțiva contează, aceea făcuți din inima. Din inima pentru inima, ca la semimaraton. Din păcate, eu nu pot alerga asa de mult, precum alții, dar merg în ritmul meu. Oare de ce ne ia atât de mult timp sa înțelegem ca pasii făcuți în direcția greșită ne ia atât de mult timp și energie? Nu ca cei corecți nu ar fi cu consum de energie, dar cu dansul am rămas mereu pe altădată, datorita stângăciei, datorita comodității și altor activități. 

  E 13 și 09, pe geam picăturile de ploaie se scurg și desenează ambiguu. Nu e nici rece, nici cald, dar vocea mea parcă se aude distorsionata. Nu e nici ceata. Dar ceata mintii e letala. Nu poți spune gândurilor pe nume, nici ele ție. Încerci sa le fabrici altfel, nu ies decât asa, decât în felul asta. Nu se abțin, nici ele, nici tu. Parca fugiți în același mod împreună, de parcă ati mâncat la aceeași masa. Eu oi fi fost și eu acolo, ca observator și critic sau eu mai știu eu ce. Ma simt asa nepregatita de nimic, cu toate că mai mereu am încercat să fiu, cu toate că nu mereu mi a ieșit, să fiu în ritmul și asentimentul altora. Poate am lenevit, poate m-am culcat pe o ureche, dar viata mea s-a cam încetinit..o fi varsta, nu cred, dar nici sa mai zburd nu pot, cică o dau în copilării...

    E 13:31, deja reversul medaliei, incă ploua încet, lumea ascunsa după umbrele sau în casa. Toate îmi par răsturnate  exact ca pe retina, sunetul ploii, mai așează puțin lucrurile din haos în calm și cam atât. 

   Trăind în umbra celuilalt am ajuns sa cred ca e și bine și rău, ca te poți ascunde și tu de propriile dezamăgiri sau nu, dar nu durează mult și te amăgești singura. Dar înveți mereu ca umbra nu tine nici de frig, nici de cald, ci doar te acoperă în zilele mai puțin nefaste.