Avarii de toamna. Oare mi-am terminat treaba?

E avarie de toamna și știe cum sa ma întoarcă din drum. E ploaia care îmi număra bătăile inimii și pulsează prin mine. E nocturna si diurna care nu ma lasă să adorm, pentru că știe ca timpul ei e mereu acolo. Unde as fi fost eu, unde am fi fost noi, dacă timpul ne-ar fi așezat altfel? Poate tot aici, dar in alte circumstante, cu alte valori sufletesti sau poate aceiasi. Dar asta e toamna, sădește în fiecare din noi și ne fura din bogăție, ca să aibă ea, sa ne răsfețe în fel și chip cu darurile ei. Numai simt, nici ploaie, nici vânt, ci doar niște sentimente mocnind ca prima data. Am avut atâtea toamne, atâtea frunze pe suflet, încât cu o simpla suflare le-am împărtășit și celorlalți despre bogăția mea sufleteasca. 

   Poate am "gresit" prea mult, dar asta mi e firea, să fiu vizibil(a), să fiu la vedere, dacă inima cere. Poate trebuia sa ascund printre foi ce simt, dar vântul tot ar fi desertat ce simt, și ce destăinui lumii, iubirea pentru frumos, trup și suflet. 

   Și poate m-am pierdut pe alte cărări, dar tot ea m-a adus acasă, parfumul ei de toamna. Și poate nu am știut mereu, care ii este calea, dar ea m-a învățat ca drumurile ei, sunt mereu pline de sens și însemnătate. Unde să mă tot duc, când simt atâtea avarii de toamna prin mine  atâtea ploi care si-au scurs sensul pentru a-l afla eu, pentru a ma renaște cu fiecare picătură pentru care o sorb de la viata.

 

   E avaria mea de toamna pentru care am măsurat atâția ani, atâtea timpuri, pe care nu le pot intoarce, însă tor ce știu e va ea m-a păstrat intr-un fel sau altul, în al ei suflet. Pentru ca doare, să nu mai insemni nimic pentru cineva  adică ce ai fost odată. Poate pentru că ai dezamăgit, poate pentru că nu-ți mai știi rostul, dar nu cred ca asta e problema. 

    E avarie de toamna, și ea se aude prin mine, atunci când sunt liniștit(a), știe ce mă apasa, ce ma doare, ca o simpla întrebare: Unde ești, atunci când nu sunt? Poate ești aproape-departe de mine, poate îmi circuli prin suflet prin vine, poate îmi faci probleme, dar eu tot te simt intr-un fel sau altul. Când nu mai știu, cred si simt, ma caut în mine, când nu mai știu ce mai sunt, caut iar în mine? Dar ce e despre tine? Ce sa mai caut în tine, bucăți lipsa din mine? Le-am găsit și le-am lipit de al meu suflet, ca și cum ar fi fost ale mele, dar o fi fost îndeajuns? 

    M-am băgat în atâtea suflete, să simt ca trăiesc, sa simt ca împart aceleași experiente cu toată lumea, pe cât posibil. Mi a plăcut sa fiu parte din tot, chiar dacă nu le știu sau nu le-am făcut pe toate. Unele poate au însemnat, altele nu, dar acțiunile mele au fost mereu cu buna intenție și pentru buna desfășurare a societății. 

   Totul e atat de (i)reversibil, încât nu mai știu, cui i-am greșit și cât, dar am știut sa și apreciez la timp anumite lucruri, poate. Poate au fost omisiuni, dar sper ca nu au contat prea mult. 

   As fi inteles mai multe, dacă mi as fi dat drumul pe cărările desfrunzite, oare sau tot asa mi te-ar fi imaginat toamna? Ploile mi-au spălat sufletul, dar tu tot asa imi rămâi? O rana pe suflet, o durere care nu doare, care e amprentata de ani și care "costa" o viata. Nu mai știu, cât a costat ultima lămurire asupra vieții, dar eu m-am chinuit sa-mi explic viata și sa nu raman pe drumuri. 

   Dar ce sa fac cu timpul, pe care am crezut ca îl am și l-am cheltuit ca pe ultimul ban, crezând că dacă investesc timp, destinul îmi va întoarce înzecit. Cum stai cu timpul în ultima vreme? Mai prost decât ultima dată, când am vorbit despre vreme. Nu era mohorata, era senina ca ea o toamna tarzie, care mă tot inspira sa mi număr pasii, să mi las din mana așii pe care tot i-am avut, dar pierdut pe drum. 

   Știu ca e greu să convingi în realitate, atâtea lucruri, poate dar sa pierzi atâtea etape e dificil de înțeles, sau poate timpul pentru tine a avut un alt sens și un alt moment de trecere. Eu simt ca nu mai am timp, timpul parca a facut ce a vrut cu mine sau din mine dar eu cu el, mai puțin. Nici nu știu ce mi-a lipsit, ce m-a nemulțumit, unele perioade au fost iluzii, altele cu adevarat notabile și impresionante, dar nu mai știu la ce rubrica m-am pierdut. M-am desirat ca pe un ghem de lână și simt ca am pierdut firul vieții, care s-a legat mereu de mine, dar l-am lasat pe alta data. 

   Oare mi-am terminat treaba și pot sa plec? Oare m-au durut toate și am rămas fără răspunsuri? Dar cine să mă simtă, dacă nu mă simt eu....intr-o lume ca asta, într o societate ca asta. Mereu las treaba pe mâine, cică nu am timp, timp fizic e, dar timpul biologic zici ca grăbește pasii. Poate m-am mișcat mai lent decât alții, dar viata s-a rostogolit cam repede și nu mi a lăsat cam mult. Poate am pierdut timp în scris și m-am gândit ca aceste cuvinte îmi cheltuie tot timpul din lume, dar m-am plictisit să nu am cuvinte, iar când am sa fie considerate de prost gust...poate pot părea cuvinte cu poleiala, dar nimeni nu ascunde multe sub preș.            Unii le scot la iveală, alții le lasă dedesubt, eu le-am desirat pe aici și pe dincolo cât s-a putut. Dacă s-a considerat pierdere de timp, asta e, dar ma dor și pe mine rândurile cărora le-am acordat atenție, ca și mie. Poate prea m-am destăinuit sau prea m-am ascuns de lume sau de mine, dar asta sunt când nu sunt eu, nu ma recunosc pe mine. 

   Și cade ploaia în rafale 

Si eu stau și o ascult, e avarie de toamna

Și ploua pe mine și decad mult

Din clipa în care, aflu ca ma dor cuvintele

Care nu au niciun viitor

Pentru ca își pierd din strălucire 

Și simt ca mor de dor(cuvintele).