Mai am un singur moft. Îl cunoști?

Mai un singur dor(moft) sa ma întorc sau să nu mă întorc de unde am plecat. Sa arunc totul la cos sau să mai aștept.. o zi doua trei...aceleași răspunsuri, aceleași întoarceri pe care nu știu dacă tot eu le chem. Și m-am plictisit să uit de mine, într un colt de camera, poate nu am fost eu, atunci. Dar am simțit sa las o parte din mine la tine, fără să acoper prea mult ce simt. Poate as mai fi stat, dacă timpul mi-ar fi fost aliat, dar se grăbește și el, la fel ca și mine, sa termine ce a început. Poate e doar un moft, dar e un moft nebun care nu ma lasă să închei zilele și nopțile așa de simplu. Poate sunt simplu, poate sunt complicat, dar fiecare cu moftul lui, patogen sau nu. 

    E asa de ciudat timpul, câteodată te lasă sa-i înțelegi lectiile ca un mentor, apoi te intorce pe toate părtile pana ajungi să creezi ca dă cu tine de pamant, în cel mai frumos mod posibil. E doar în mod figurat evident. Cum trece, cum te întoarce, cum te depășește, exact ca un telefon bun și apoi îți arată că competiția nu e doar un moft, ci doar o șansă de a supraviețui la fiecare zi, pentru unii sau nu.

   Ma deschide în fiecare zi, ca și când ar fi ultima zi, ultima încercare de a ridica ochii din pământ, de a raspunde necesităților zilei poate. E greu să crești în tine atâtea emoții si sentimente unice și după sa le arunci la cos, precum ceva de care vrei sa te descotorosesti, doar ca nu le mai simți ca fiind ale tale. Le simti parte din tine, dar parca nu ți mai răspund la fel, nu te mai cheamă la fel.

    Și e greu să te întorci de unde ai plecat, de parcă știi ca pe fiecare bucățică de drum ai vărsat atâtea lacrimi de bucurie sau de sânge. Atâtea circulații și vieți uitate, atâtea cheltuieli pe nemăsurate și pana la urma ce-ai făcut? Te-ai achitat de toate poate cu un zâmbet, ca prefacerile noastre în nimic nu mai dor la fel de mult. Ai plecat de fiecare data, cu același dor nebun, te-ai întors de parcă cheile tale erau mereu pe portativ și pe note..pentru ca cu ele mi-ai accesat inima. Poate e doar un moft și atât, poate e mai mult, dar eu atât am crezut ca înțeleg ca lumea noastra a depins mereu de noi și de muzica dintre noi, care a schimbat masura de trecerea a timpului, ne-a făcut atât de ambiivalenti, atat de nascocitori de timpuri si perioade, încât am crezut ca viata durează mai mult decât o eternitate.

Oare lumea e doar atât sau mai mult de atat, oare încercările noastre de a părea sa fim mai mult decât suntem, oare au fost în zadar. Oare doar chinul și munca sunt apreciate sau și plăcerea de a munci de a te educa frumos și corespunzător? Am crescut împreună, pentru că puterea mesajelor și cuvintelor a fost de partea noastra. L-am deținut cât am putut și cat am fost mandrii sa-l înțelegem, sa-l avem drept tata. Dar de ce am plecat prea mult de acasă, cică să ne facem o viata, sa ne urmam visele, ca să vedem ca visele tot de acasă pleacă. Suntem oamenii fauritori de ganduri și vise, pentru care ziua și noaptea nu au stat, orele poate s-au numărat altfel, dar eram mândru de toamna mea, asa cum era ea, nu doar în poze cu caracterul ei, cu plăcerea ei de a iubi și de a citi vieți.

    Dar ce facem, când viata ne ia sonorul și ni-l preface în nimic, când glasul ei ne bucura casa și ne-o transforma în fericire și nostalgie. Oare mai poate ea sa-si audă vocea, când prin toți pereții camerei si-a auzit doar ecoul?

   Și poate nu toate au sunat la fel, poate nu toate au avut aceeași capacitatea si posibilitatea de a-i înțelege vocea interioara, la care poate accezi cu greu. Dar de ce ne sinucidem asa de mult pe interior, când nu ne mai auzim glasul  si vocea care ne cheamă, care ne face frumoși la trup și la suflet, de ce renunțăm la noi, sa fim pe dinăuntru goi si sa ne uitam la altii cu priviri de ochi disprețuitori. De ce când ne-am avut cu atâtea, ne-am înțeles cu atâtea timpuri si deodată timpul ne arata altceva? De ce nu acceptam ca fiecare avem dreptul sa fim frumoși pentru cineva, și cautam sa micsoram pe celalalt pentru a mari in noi ego-ul? 

   Când vocea lui parcă seamăna cu a ei și se contopeau în sunete și octave. Dar si-au dispărut atât din suflete de parcă si-au dorit ca cineva sa vadă dacă le simte lipsa din muzica, din viata, din tot. S-au părăsit parcă pe ei, sa dea viata atâtor sonorități și piese, până când si-au amintit ce-au trăit, un adevărat fenomen muzical.

  Mai un singur moft? Îl cunoști?

Dar de unde atâta cunoaștere și recunoaștere, de parcă s-ar știi de o viata,  de parcă au mâncat din aceeași farfurie, de parcă si-au schițat numele în nisip ca după aceea sa le ancoreze pe pagini și site-uri. 

    Și au vâslit pe mare, până si-au întâlnit visele și distantele, până si-au întâlnit familiile de pe alte hotare, pentru că asta face muzica dintre noi, și ne face sa vorbim aceeași limba. Dar de ce sa fie doar un curent, când inima noastră primește atâția curenți de sentimente și rezista la atâtea furtuni pe mare. Și trebuie să reziști, să insiști de fiecare data, ca marea îți oferă, dar și înapoiază trecuturi, pentru că are nevoie de noi scuturi de a rezista în viata. Poate o noua armonie, poate o noua voce, poate un ansamblu de calități, pe care numai MAREA ți le ofera.