Am văzut uratul din tine și te am ascuns în mine. De ce?

Am văzut uratul din tine și l-am ascuns în mine, nu ca să faci ravagii, ci pentru ca poate mi-a lipsit și mie, o parte mai întunecată, poate prea am fost astru al zilei, dar și al noptii. Te am frământat la mine în suflet, până a ieșit untul din tine sau pana am aflat care e cea mai bună compoziție. M-am retras în mine, ca să nu mai dau pe afara, atâta conținut care poate nu mai interesează pe nimeni. 

   Am văzut uratul din tine și l-am preschimbat în frumos, pentru că știu cum e sa fii privit cu ura și sa nu fii acceptat într o societate, pentru că nu ești ca restul. Dar de ce atâta ura, de ce atâta înverșunare? Oare de ce?

  Am văzut uratul din tine și am zis lasă treaca meargă, poate sunt câteva pase și îți revii sa fie totul bine. Am incercat sa te sfătuiesc sa nu mai fi ca altii, ci sa fii ca tine, bună la suflet, dar câteodată bunătatea și răbdarea vin cu alte pachete de sacrificii pe suflet. 

    Te am lăsat ca pe tine, dar am venit și noi cu completari, poate tu ai vrut o rețeta a ta de viata, dar viata te-a înțeles altfel. Eu poate am fost mai înapoi cu timpul, dar am încercat și tin pasul.

    Am cautat sa ma bucur de tot ceea frumos, de lucrurile simple în viata, poate am si profitat mai mult și poate pe alocuri s-a simțit, dar nu a fost cu intenție. Oamenii poate ti-au oferit diverse lecții de viata, la fel ca și noi pe alocuri, dar poate te am așteptat prea mult sau poate viata noastră a mers înainte cu bune și cu rele, nu doar cu zile speciale sau specialități.

    Am văzut uratul din tine și m-am gândit ca e fiecare zi e umbrita de ceva urat sau mai puțin frumos, precum Soarele este acoperit de nori, pentru a răsări din nou a doua zi cu și mai multa putere. Dar de ce sa ne plângem mereu, când viata e data sa trăim, să ne bucuram așa cum suntem? 

   Copil bun ai fost mai mereu știm și noi asta, dar am vrut sa vedem altceva la tine, de răutăți suntem sătui, de cuvinte urate și nelalocul lor la fel, și poate ne-am cautat și noi fericirea în noi, ca și alții, sau ca și tine. Dar poate nu e ca la tine, nu e la fel. Noi, trecând prin altfel de experiente de viata și alte etape, precum tine, dar cred că asta știi și tu.

   Am văzut uratul din tine, și poate am rămas blocat(a) la anumita rubrica, la un anumit capitol pentru că știu oricum sa apreciez și partile astea ale oamenilor, dar câteodată ce e mult e prea mult. Nu știu de ce atâta încrâncenare, când totul putea fi mai simplu decât atât, dar tu ai ales să te complici sa ne complici viata noua într-un mod ciudat sau nu. 

   E greu de diferențiat o viata sau mai multe, dar cineva trebuia sa o facă și pe asta. E greu să faci ceva ce nu ți place dar trebuie sa facem și din astea. 

   Tot nu inteleg, de ce ai ales să te schimbi asa sau de ce ai preferat asa, oare vocea ta mereu a fost ceva pentru noi? Și noi nu ne am dat seama? Oare greutatea noastră a contat mai puțin sau nu știu eu?

    Degeaba încerc să mă bucur dacă nu vad viata la fel. Știu ca mi au trebuit atâtea perechi de ochelari, atâtea camere prin care viata mi s-a părut mai frumoasa din alt unghi. Poate am fugit în viata mea de camere mai mari, dar eu ma micșorez în fata lor, de aceea am preferat sa raman mai introverta, sa nu ma afișez asa de mult, fiindca știu ca nu pot scoate asa multe cadre și poze ca alte persoane. Știu ca treaba asta e cu multa munca în spate, pe care am apreciat o.

   De ce trebuie copii sa dea voce părinților și nu invers, pentru că mereu e vocea asta care se pierde pe drum, și revine mereu acasă sub o alta forma. Ne luptam pentru viata, dar sa ne luptam sa ne păstrăm vocea în casa, asta nu am mai văzut. De parcă ni se fura dictonul prin alte case, scări sau tari.

    Cautam sa fim mereu primii care anunță de ceva, care vorbesc prima limba, dar ne-am plictisit să diferențiem atâtea glasuri, atâția copii, care chiar au și altceva de spus în societate. Oare dacă ne-am lasa evoluția naturala, vorbele nu ar veni natural, nu am ști mai bine și mai multe, despre lume, despre viata. Atâtea generații, atâtea scoli, atâtea programe și parca tot unul ne place. Cata școală a vietii sa ai sa înțelegi atâtea lucruri pana la varsta asta? Oare de ce pe unii viata ii prostește și pe alții ii cizeleaza sau emancizeaza? 

    Camerele te fac cineva atunci când ești văzut, dar se spune ca cele mai bune camere sunt părinții, familia, rudele, prietenii etc, dar când ești mai mult individualist, până și propria camera e prea grea pentru tine. 

    Câteodată ce se intampla între patru pereți, trebuie să rămână între ei, dar asa e când și peretii au personalitate și ne mai vând niște secrete. Ii ascultam și noi, ne mai amuzam, mai glumim pe seama lor și cam atât. Alții poate au dat glas la cea mai faina rețea numita Facebook. Și altele. Dar tot pereții sau zidurile de afara te întorc la alte timpuri mai copilărești. Multe nume au rămas pe acolo scrijelite în piatra și amintite în răspăr de mulți. De aceea, mulți zic, că ne apar numele pe toate zidurile sau pereții, și ca tipa viata din noi și prea am dat pe afara, dar asa e când nu poți tine pentru tine entuziasmul, tristețea, euforia sau chiar furia, care e tot o emoție.

Poate am fost eu o prea gânditoare și am rămas cu zisul și făcutul și am lăsat emoțiile pozitive sau în cel mai rău caz negative sa ma copleșească și am dat o naibii de viata, cu toate că viata e unica în felul ei, dar cate sa mai faci pentru ea(viata) și pentru el (traiul de zi cu zi)

    Merg în dormitor, pereții parca nu mai poarta aceleași zâmbete ca pe timpuri, același frecvente, poate și eu m-am schimbat, poate și eu nu mai sunt ce am fost, dar ma bucura asa de mult ce aud și ce nu aud, de parcă aș fi un copil care revine de fiecare data în camera sa, să mai prindă un strop de viata. 

   Uneori simt ca mesajele ma mai copleșesc și le mai ascund în mine, ca să nu le pun pe toți pereții, dar tot ma simt vulnerabil(a) asa, ca povestesc cam multe și eu, din credință mea de date. Nu ma pot stăpâni, sa nu urmăresc atâtea vorbe, atâtea informații, de parcă varsta nu m-a lăsat asa săracă. Tot ma simt bogata cu acumulările mele. 

  M-am citit din scoarță în scoarță ca să aflu atâtea despre mine, dar aspectul exterior l-am cam dat uitării, griji, supărări, neglijente, dar eu pentru cine mai exist? Dacă nu pentru mine. Întrebări existentiale. Dar ce or fi și cu comunicarea asta defectuoasa, oare prea ne-am îndârjit sa fim noi, aia reușiți? Oare prea ne-am acoperit vorbele care ies pe organul vorbirii, ca să nu le acoperim pe alea din suflet, ca alea dor mai tare.

   De aceea e greu să le faci pe toate și în casa și în societate. Poate am fost prea asupra judecați, sau criticați, dar am incercat sa ne facem înțeleși cu urle și cu trâmbițe, ca asa e viata, mai tipi, mai vorbești mai tare, ca să rezolvi problemele. 

   E greu să dai dorințele tale altora, să le aprinzi altora vise și tu sa ramai cu nimic. Din NIMIC nu poți oferi nimic, doar din CEVA. Când te oprești din oferit devii inert, când te oprești din vorbit devii mut, dar când te oprești din a satisface mofturile altora, cum te numești?