Când pânza cerne sufletul....E toamna.

Când pânza cerne sufletul e toamna pentru ca nimeni nu mai intelege ce a vrut sa zică toamna ultima dată. Când a apărut la geam, când a apărut pe jos, cu covorul ei de frunze multicolor  când si-a dat seama că nuanta ei arămie e atât de căutată printre oameni. Exact ca o sacosa, pe care o cauți pentru a-o umple cu merinde. Dar oare e chiar ea, cea care fuge cu toate timpurile și trebuie sa-i stapanesti plecările și izvorarile de orice fel, oare ea cea care conserva atât de bine timpul pentru toate anotimpurile? Cred că da, dar ce s-ar face fără mesajele ei care zburda pe alte meleaguri, chiar dacă e toamna și ploua cu amintiri, chiar dacă nu mai e vara și se scufundă toate intr-un abis de nostalgie. Ea știe ce face și cum face, de o da în toate tonurile și subtonurile, pentru că zici ca toamna e mereu la etaj, datorita diferitelor nuanțe care o adaugă la cel mai frumos anotimp. 

     Fiindcă e toamna și nu numai, e despre mesaje, e despre mesaje purtate în suflet nu asa ușor răspândite în bătaia vântului.  Dar unde a dispărut comunicarea dintre noi, unde a dispărut mesajul care nu e doar pe messinger, ci și în mentalitatea noastră de artiști ai timpului nostru. N-o canta noi, n-om presta servicii artistice, precum alții, dar măcar am făcut ceva care sa persiste în timp. Poate alții ne-au luat în deradere, dar noi ne-am continuat valsul, pentru care am uitat și pasii. Am continuat șirul de emoticoane, chiar dacă ne-a părăsit zâmbetul, oare? Atât de fragil, câteodată, atât de nestingherit. Aproape ca l-ai lua în sacosa de fiecare data, când ieși pe ușă, dacă nu îl ai la purtător. Dar cel mai rău e când te părăsește timpul, cel pentru care ai muncit o viata întreaga, celui care i-ai dedicat poate cel mai mare timp politic sau nu. 

   Dar câte să păstrezi în viata, ca deja se depune praful și firul amintirilor deja începe sa innoade alte relații de durată sau nu. Relația cu timpul, se pare cam scârțâie și nu știu ce nu am făcut sa nu reziste, să nu păstrăm în noi, urme fidele de a le lui. Poate ne-am luat după alții, sa-l depășim, dar depășirea altora, se cam face și în prostie și poate asta a cam durut. Oricum, ne-a demonstrat ca pentru noi(toti) timpul a rupt părți egale și inegale și s-a cuibărit în al nostru pâncet. E greu cu demonstrațiile, în lumea în care alții cauta altceva și noi, cautam același timp  pe care poate doar noi l-am învățat pe de rost. Poate avem rețeta noastra de a trai și ni s-au furat câteva ingrediente, poate și din cauza ca le-am mai dat cu împrumut. 

   De aceea, poate am preferat sa le ținem la borcan, precum niste vise neștiute de nimeni, pentru că, ce e prea mult la vedere strica. Dar și din suflet ni se ia, ni se cerne prin sita timpului, pe care am ascuns-o în noi, pentru vremuri de ceai. Ce-ai de înțeles intr-o viata, până când vine timpul și îți schimba alta prefață? 

   Și m-ai lăsat fără sunet și fără tinerețe, ca și cum eu as fi fost primăvara care aducea tinerețe în viata voastră, și care am preferat poate stilul "invechit" de a gândi pentru a înțelege și alte persoane. Cu toate că, comportamentul meu, poate de cele mai multe ori e prea infantil. Și m-ai lăsat fără tinerețe, ancorata într-un trecut cu altfel de toamna, iarna nici nu știu cum o fi. Cu alte reprezentări, cu alte geometrii. Sau poate are ea alte planuri cu noi, ca de fiecare data. 

   "Lasa-ti inima sa cante" precum o mierla sau o privighetoare și vei vedea cât de incantata e natura de darurile tale. Chiar dacă e toamna, ce faci cu timpul copilului din tine? Cui îl dedici și pe ce brate îl lași? Sufletul dansează, atunci când e fericit, dar nefericirea toamnei cui o lași? De fapt, e asa o stare de fericire nefericire, pentru că așa e când se bucura de ea și de timpul ei. 

    E așa de greu sa acționezi, când picioarele parcă te duc niciunde și mintea nu mai fluctuează gânduri ca la început. Oare de ce am durut? Noi ăștia care am vrut sa ne facem viețile noastre și ne-am îndepărtat poate prea mult de noțiunea ta de a fi, ca am vrut sa ne trăim viata în felul nostru? E greu să părăsești un suflet, pentru care ai dat tot sau cel puțin asa ai avut impresia, dar nici chiar asa ca i-am adus Luna și Pământul la picioare,dar măcar am gravitat în jurul ei. Am fost planetele ei dintotdeauna în jurul cărora și -a clădit viata, cum a putut ea sau cum a considerat. 

    *poza personala

   Poate i-am eclipsat puțin existenta, poate am fost prea mari în experiente și trai pentru ea, de a dorit altceva cu noi sau poate asa am înțeles cu toți. Chiar dacă am trăit cu toți, cum zic eu, ca am fost 12 planete pe axul solar, eu poate am fost ceva mai diferit fata de restul și m-am considerat a 13 a planeta, poate puțin mai ciudata și văzută asa de cârcotași.

     Sursa poze: @pixabay și @Atelierul de panza