Natura ce ne poarta în toate. Descantatele
Mi am pierdut limba, oare pentru că prea am descantat-o? Prea am luat lucrurile la puricat pentru că așa mi e felul, îmi place să disec firul în patru, să văd de unde e sursa problemelor. Și le frământ pe toate mai ceva ca aluatul în bucate. Dar cum sa te descurci în toate, fără să dai pe din afară, fără să începi să desiri pe toate rândurile și șirurile viata ta, în teorie, că în practica știi ca ai făcut atâtea și le-ai descurcat pe toate și le-ai purtat pe toate cu grijă, ca un cangur. Precum o mama își poarta puii. În cazul tău, doar unul, care poate nu a știut mereu calea corecta, s-a mai abătut de la ea, dar a încercat sa ți ofere sufletul, dacă nu viata.
E natura ce ne poarta în toate, pentru că câteodată nu avem toate răspunsurile și le găsim la ea, nu pe toate, dar câteodată parca ar fi carte de bucate. Ne ia și ne întoarce pe toate feṭele pana ne gaseste părțile bune și mai puțin bune și ni le scoate în evidenta.
Dar ce facem cu portul, când portul ei e atât de diferit în fiecare zi și noi parcă zici ca suntem monotoni. Încercăm să reliefam din noi fiecare parte, dar sunt ani de zile în care ne-am văzut pe toate părțile și ne-am studiat milimetru cu milimetru. Doar ocupam aceiași metri pătrați de atâta timp, ca și când ne-am cunoaste de o viata și cam atât. Adică așa zicem noi, ca ne știm așa de bine, dar se pare nu toată lumea e de aceeași părere, dar nu e victoria finala.
Cat ne o fi luat să ne cunoaștem, că atâția ani nu mai știm când au trecut cu și pe lângă noi. Ii credeam asa de mari, așa de netrecatori, dar se pare ca viata ne-a arătat altceva. Câte amintiri s-au dus măsurând lucrurile greșit, cate amintiri puteam face, dacă a-și fi inteles ceva la vreme și la timp.
E greu să dezamăgești un om, să vezi cum te scurgi pe picioare făcând ceva, și alții neînțelegând nimic. Nimic nu e întâmplător în viata, dar uneori lucrurile deviază prost. Am stat atât de mult să înțelegem școala vieții, când altii au călătorit și ne-au oferit atâtea lecții din care poate am învață sau nu greșelile trecutului. Poate am pierdut la luat decizii, poate am pierdut la acționat, dar niciodată la trăit clipa pe care o prețuim așa de mult. Poate am stat prea mult sa procrastinam, dar niciodată mintea noastră nu a stat locului. A gândit, a analizat și întors lucrurile pe toate partile, dar e greu să fii tu, într o lume care te vrea altfel. Chiar și cafeaua se întreabă, cât rest mai rămâne la final de luna? Doua cafele, doua ore sau ultima ceasca cu mesajul care a alunecat pana la fund?
Poți fi orb în viata, orb în iubire, dar unde e vederea care te lasă fără nimic? Acea vedere care se pierde cu totul în zare și devine nimic, pentru că ochii nu mai sunt la fel, nu mai sunt identici cu imaginea fidela a trecutului sau a prezentului.
Unde au fugit toate de sub picioare? Când aveam control la toate, unde s-au distanțat toate când le cuprindeam așa de mult? Mi ar mai trebui câteva brate sa mai înțeleg ceva sau sa ma mai plimb pentru că nu mi ajunge. Resursa financiara, timpul, banii, anii. Mi le-am risipit prost, pe un trai poate anost, dar mi am dorit altceva, iar acel altceva poate nu e similar cu dorințele altora.
Mi ar mai trebui și natura și toate darurile ei, de care poate prea am profitat, dar inima mea nu mai simte aceeași lucru. Mi s-a dus toată liniștea, când am pierdut sunetul, când am pierdut atâtea lucruri și nu mai știu de ce sa mai țin sau să mai trag. Oare gândesc greșit? Oare timpul nostru a fost atâta de greșit, de nu l-am înțeles sau poate interiorul nostru nu răspunde la aceleași deschideri?
Am fost și dorul călător și cazane de iubire. Am fost inima unui Pamant care a iubit în neștire și a jignit ne(simțirii) de orice fel. Nesimțirea te schimbă așa de mult, ca poate ratezi multe în viata, dar nesimțirea de a fi uitat e alta.
Am ținut la multe, am renunțat la fel de multe, dar nu ma pot delasa de tot ce fac, poate pasiunile mele sunt ceva mai diferite dar eu asa simt. E greu să fiu înțeles de fiecare data, cu felul meu de a fi, dar nici dat la o parte.
Oare natura devine și cea nesimțită când s-a tot plictisit să fie simtita, când conștientizezi ca ești mai simțit decât crezi? Cum sa renunti la ce te faci fericit, când știi ca fericirea se găsește atâta de greu sau iluzia fericirii și a bunăstării materiale.
Ma simt asa de intoarsa în trecut ca nu mai am timp de nimic, parca au dispărut și zilele și nopțile. Când pentru mine diferența dintre zi și noapte e atâta de fragilă. Oare e dificil ca nu mai simți orele, că nu mai simți timpul pe ceas, că ai crezut într un ceas biologic, care s-a dovedit a fi cel mai ciudat timp petrecut la o adresa. Dar de ce timpul nu ne schimba pe toți la fel, pentru că nu suntem la fel. E greu să crezi că la 31 de ani, arăți ca un copil, care parca nu mai cunoaște tainele trecutului și a prezentului, de parcă viitorul era mereu incert. Știu ca am trăit între timpuri, pentru că așa mi a placut, e frecventa asta de 3 care îmi place și de cele mai multe ori nu am știut care mi e timpul, deoarece m-am scos din atâtea perioade și nu mai știu sa ma mai adaptez la clipa prezenta. De ce oare mi am abandonat discuțiile pe alta data, dacă nu pot sa fiu la același nivel cu alții, de ce nu pot sa mi mai vad timpul, așa de distrus de alții.
De ce ni se ia din putere la fel cum ni se ia din vedere? Nouă ne place sa vedem și bune și rele, și întâmplări de toate felurile dar cine să vadă și sa audă atâtea lucruri, pe care nu le pot povesti mai departe, pentru că nu am știut decât sa țin la Universul meu, la Universul casei mele interioare și nu numai. Poate m-am neglijat pe alte părți, dar nu mi am înțeles viata ca altii. Când îți pierzi gatul și responsabilitatea, cred ca îți pierzi și societatea avuta pe mana. Dar cât timp să fii și tata și mama pentru o societate, cât timp sa înțelegi niște chestii, de parcă practica am lăsat o pe alta data. Mi s-au scos atâtea lucruri de pe timpuri ca am rămas gol de mine. Oare e normal după atâția ani de munca?
Poate sunt narcisist, pe alocuri pentru că viata mi a tot luat și m-a lăsat aproape cu nimic. Poate sunt obișnuit și cu asta, dar cate sa mai înțeleg.
Câteodată ma simt asa absent din viata mea de parcă nu as fi fost eu. Stau și ma întreb unde am dispărut, unde mi au fugit anii și înțelegerile, de parcă timpul a vrut altceva cu noi.
E greu să nu mai simți ce ai simțit odată, când te simțeai una cu natura când faptele chiar aveau rost și timpul la fel. Dar unde ne-am pierdut pe noi, la ce capitol, încercând sa ne înțelegem poate prost, pai unde sunt zâmbete doar în fotografii
Comentarii
Trimiteți un comentariu