Invizibili. Verde de menta

Suntem invizibili și devenim invizibili pentru noi, pentru că dorim sa nu fim șterși, să nu fim dezlipiti de sufletul nostru care călătorește prin lume, chiar și pe brate străine. Am fost vizibili pentru alții, atâta timp cât ni s-a permis, cât am putut deschide ochii sa descoperim lumea și sa o vedem prin intermediul nostru. Am descoperit ca invizibilitatea te poate face puternic, dar și te poate reduce la tăcere. Când devii vizibil e mai greu, deoarece acțiunile tale sunt atat de descoperite și comentate ca și cum ai fi verde de menta. Noi am plecat de la premiza ca culoarea de pe noi nu a fost cea care ne-a făcut vizibili, ci caracterul sufletului nostru. Uneori simtim ca devenim invizibili pentru noi, deoarece renunțăm la dorințele noastre și la credințele noastre, pentru a le fi bine altora. Uneori simtim ca ne agatam de propria pânză de păianjen ca să fim ancorați de ceva, nu ca nu am fi. Dar asa de ușor vulnerabili și invizibili ne simțim. De aceea, câteodată, preferam sa ținem pentru noi, ce ne doare, ce tipa prin noi decât sa refulam prin alții. 

   Pentru ca suntem prea legati de Pamant, ne-a făcut asa vizibili, dar parca uneori ne simțim așa de invizibili precum Cerul. Cu fiecare zi o parte, se rupe din noi și devenim mai mici. Câteodată, am dori sa fim niște pescăruși care rad la mare, dar parca ne-am pierdut amuzamentul și stilul. Par asa de liberi și de fericiți și trăiesc în natura lor. Ne scriem bine, atunci când parcă suntem mai depresivi, mai melancolici, mai în apele noastre sau nu. Dar parca asta ne face prea vizibili, când noi doar vrem să ne ascundem în carapacea noastra, sa ne tăcem timpul și sa ne bucuram de ce mai avem, fara prea multe povestiri. Invizibili chiar și când cade cortina pentru alte evenimente pentru alte povesti și spectacole. Dar vizibilitatea costa, iar când e traiul anost, ce sa mai scoți în evidenta, ce sa mai promovezi când ai avut cică atata viata sa te evidențiezi, să faci ceva cu tine. 

     Pe majoritatea dintre noi, ii macină rutina de aceea doresc sa devina invizibili sau invers. Mereu ne dorim să fim în papucii celuilalt, deoarece credem că viata altuia e mai frumoasa decât a noastra, dar exista un extaz pana când descoperi ca îți împrumuți prea mult viata altuia, în loc să o trăiești pe a ta. Eu chiar cred ca mi-am dorit sa fiu eu, într o forma sau alta, dar sa nu mi pierd din calitatea vieții. Nu știu cât am făcut pentru alții, știu ca nu se rezolva toate numai cu cuvinte, dar faptele la mine cam au rămas pe alta data, pentru că mereu ma împiedic de propria nereușită sau propriile piedici sau saturatii.

    De ce nu ne lăsăm unii altuia părticica noastra de Cer, de ce risipim asa momentele unii cu alții, în loc să ne bucuram, de tipul: "Tu nu ești ca noi!". Ne-am plictisit de aceleași repetitii, să fim scoși prost, și nu dam vina pe nimeni, poate avem și noi vreo vina ca orice om, dar încercăm să mai ascundem din ele, sa nu fie chiar asa la vedere.

    Ni s-au permis atât de multe, ni s-au și scos, dar noi tot la fel am rămas, cu mici excepții. Ne continuam lumea și ca invizibili și ca vizibili, pentru că uneori sa fii verde de menta este mai bine, decât sa fii toate culorile la un loc. Poate suntem ca untul pe pâine, atât de necesari și atât de prezenți, dar fiecare se întinde altfel în viata, eu m-am întins cât mi a fost plapuma. Dar nu înțeleg de ce ne stingem unii altora bucuriile, de parcă ne mai putem trai viata la fel încă o dată, cu aceleași idei, percepții, imaginații sau ce o mai fi. De parcă trebuie să le satisfacem mereu altora dorințele și idealurile ca să trăim, ca să mai trăim o clipă de viata, ca altfel ne stingem și îmbătrânim. Trăim din vise, dar nu e necesar sa trăiești viata ca pe un vis, dacă te poți bucura de lucrurile simple în viata, care ți se iau cu fiecare zi în care depui eforturi sa nu fii nici ca restul, nici ca mulțumea, ci undeva la mijloc. Am uitat ca nu mereu poți pricepe viata celui de lângă tine sau a tinerilor, deoarece sunt într o continuare schimbare ca și tine și faptul ca nici societatea nu mai e ce a fost. 

    Poate am fost precum un semafor intermitent și ne-am aprins pentru fiecare persoana, pentru fiecare dorința care s-a deschis prin noi, dar și el își mai pierde din energie. Poate am fost ca trei mere de toamna, ca un rod un bun, care fericeste pe cel care le simt gustul și stilul de a rodi. Dar totuși, aceasta culoare verde de menta ma face atât de fericit și nefericit în același timp, încât vad nuanțele în natura, în copaci și in tot ce mă înconjoară pentru că uneori le pot spune pe nume, alteori nu. Dar ce faci, când nu mai poți numi, obiectele din casa, lucrurile pe care le iubești și le chemi de fiecare data la tine, parca sa-ti tina companie. De care sa te mai agati, să poți înțelege ceva, când te simți părăsită de propriul inteles, de propriul sens în viata. Ai fost sens, ai dat sens și ai rămas fără sunetul vietii.

   Am rămas invizibili pentru ca viata ne-a tot făcut indivizabili, de fiecare dată când a rupt părți din noi, exact ca vasele din ceramica și le-a alipit altora, poate aveau mai mare nevoie de lele. Atunci când nu mai știi ce să faci cu viata ta, mai bine devii invizibil și poate găsești o soluție mai buna, fiind mai rezervata în declarații.    

  Când ți se pune pauza la comunicare, ce poți face decât sa înțelegi natura, cât e ea de comunicativa și de schimbătoare, iar tu pari o natura dintr-un tablou, când te schimbi, când parcă nici alte culori nu te mai schimba. Poate ca noi suntem naturi diferite, poate avem un alt mod de a ne schimba, dar omul nu se poate schimba mereu cu natura. Natura e stimulata de alți factori, omul la fel. Cât practica natura, până când învață că nici repetiția nu te face cineva, ci propriile alegeri, care te înaltă sau te coboara. De aceea, verde de menta, nu e doar viata, ci și oxigenul care poate te-a ajutat pana acum.