Ghiozdanul care a preferat să aștepte....dar a mers înapoi!

Rucsacul care a preferat să aștepte ziua, anul, sezonul să iasă în lume. Dar oare până acum ce o fi făcut? A stat ascuns într un colt de camera, să fie văzut, ascultat, apreciat. Dar cine nu a zis ca daca stai într un colt de camera, nu ești apreciat? L-am aruncat și eu pe un scaun, parca plictisit la fel ca și mine, nu am știut cum sa-i mai dau viata și i-am umbrit din strălucire. De parcă multe ghiozdane sau rucsacuri am avut în viata mea, de nu am putut păstra mai nici unul, toate neavând așa o calitate de păstrat peste ani. Nu i problema le-am găsit o alta intrebuintare cu alte foloase. Ghiozdanul cu suflet e aruncat mereu la întâmplare pentru că nu mai are demult rechizitele de la școală, dar păstrează adevărate lecții de viata.

   Poate nu am fost asa feminina sa ma port mereu cu genți și posete, dar am preferat rucsacul deoarece e mai practic și mă descurc mai bine cu el. Și ma face sa ma simt mai individualista, pentru că asta sunt. Nu e faptul ca nu lucrez cât trei, chiar dacă câteodată fac și asta, problema e ca atata timp cat sunt eu, îmi ajunge. De ce oare nu mi mai găsesc timpii? Oare m-am rugat prea mult de oameni, oare am așteptat prea mult de la ei sau ei de la mine ? Oare am preferat sa raman o taciturna sau să ascund mai multe de ochii curioșilor? Dar totuși am făcut mai mult decât am spus în cuvinte, chiar dacă cuvantul meu poate nu a fost la fel de important, precum glasul unei întregii societății care mai și participa activ la ea. Nu mi dau seama de ce chiar nu mai am timp de nimic. Oare am preferat sa-mi odihnesc gandurile, in loc sa tip la unii si la altii cu nemultumirile mele. Poate am facut si asta. Poate trebuia sa le tin doar pentru mine, dar ce sa faci cand cineva iti spune arunca-le inainte. Poate am fost și eu mai permisiva, mai înțelegătoare cu altii, poate am omis sau permis multe, dar toate ca să fie bine, dar oare mie îmi fac bine? Mi-a păsat de alții, intr-o oarecare măsură cât sa-mi odihnesc sufletul și cât să pun seara capul liniștit pe perna, chiar dacă altii gândesc aiurea despre mine, ii las sa vorbească tot eu știu mai bine.

 Candva, aruncai ghiozdanul pe un scaun de la școală și aveai timp de asa de multe, acum parca s-a diminuat tot, s-a redus la alte dimensiuni. Poate și planeta s-a schimbat și ea, dar ne-am simțim noi, cică tot am prins niște efecte de ale ei, chiar și de pe tik tok. Am putea spune ca am trăit era tik tok, cu toate că ne știm de dinainte din perioada Hi5 si Facebook ori My Space. Mereu mi-a placut sa gândesc abstract, chiar dacă o dau în copilării și poate am fost înțeles sau prea inteles de altii. 

   Intoarcerea la școală  poate fi similara și cu asta. Orice școală are o plecare și o întoarcere și un Soare care le alimenteaza calea. Un profesor care poate îl mai găsești doar în părinți sau in alte persoane mai avizate, care ti-au fost ghid în viata, până acum. Susținerea mea a reprezentat-o mereu gatul, cel pe care l-am considerat mai presus de orice, de aceea nu înțeleg de ce greșelile părinților trebuie sa se răsfrânga asupra copiilor. 

  Nu știu ce semnifica asta, cred e o poza de distras atenția, o poza cu efect dar care nu și face mai efectul exact ca o pastila. Dar eu mă vindec prin imagini și simt ca ele îmi dau viata. Nu ma pot uita la ele fără să salvez vreo una, fără să le păstrez pentru sufletul meu asta depresiv care traieste prin imagini dar nu produce nici o imagine, cum s-ar spune. Dar florile din glastra, cui le-ai lăsat? Normal ca le îngrijesc și pe ele, ca și ele mi-au fost profesor, dar nu știu ce să mai învăț de la ele. Ele câteodată sunt așa de simple și noi asa de complicati. Oare de ce? Îmi plăcea ca la orele de lb franceza, ma atribuiam mereu cu o vaza cu flori și cu plimbările de pe bulevarde. 

    Începutul scolii începe mereu cu același flori, cu aceleași note sau ușor schimbate, oarecum e monotonie de ce sa nu schimbam prin astfel de cadouri  dar hai sa nu mai zicem nici atenții, ci gesturi de a înțelege începutul care a mai fost o dată, dar poate l-ai ratat. E așa de greu sa nu mai știi ce să înveți, ce sa predai, sa-ti faci schițe în cap, să le materializezi, și de fapt simți ca nu mai știi nimic. Sau poate știi dar nu mai reusești sa redai în cuvinte pentru altii  doar asta faci în fiecare zi. Redai ce-ți spune inima sau nu. Mulți cautam sa schimbam în alții ceea ce nu vedem în noi și asta doare. Dar de ce nu lăsăm omul așa, sa-si vadă de cunoștințele lui, de viata sa. Poate ne băgăm așa cu bocancii în viata altuia, dar poate suntem și noi curioși sa aflam secrete despre unele despre altele. Eu m-am plictisit să tot ies afara și sa nu ma simt schimbat cu nimic. Sa tot fac lucruri care cică fac bine, dar care pentru alți înseamnă mai nimic. E așa de greu sa lucrezi cu societatea când nu ai caracterul așa schimbabil sau modelabil. 

  Limbile străine mereu au oglindit in noi ce-am crezut ca am pierdut intr-o viata, niște vaze pe care ghinionul ne-a pus sa le spargem și plimbările care mereu au fost lăsat pe alta data pentru că nu ne-am putut bucura ca restul. Chiar am avut si plimbări reușite, ne-au placut și ale altora li le-am apreciat pe rețele, chiar dacă bugetul nu ne-a permis vacante extravagante, putem spune ca am călătorit cu cuvantul fiicei noastre pe blogul ei, dacă asa a crezut ea.

   Nici noi nu ne-am uitat limba, dar dacă fericirea ei a fost asta, am lasat-o sa-si continue tainele scrisului, dacă exprimarea orala a fost o piedica pentru ea, pentru ca nu mai are ce spune sau ce povesti. Și dacă toată viata îți răspunzi la întrebări și viata își fură cele mai frumoase răspunsuri, cele mai frumoase texte, care sa le simtă doar ea? Pentru ca e greu să nu mai ai întrebări, să nu ai zile pe care le întrebi, nopți de înțeles și ore de parcurs. Pentru ca nu mai știi ce să mai înțelegi de la oameni, de la școală, dacă nu ai propria ta școală și mentalitate. Apoi intervine replica: noi nu am făcut asa, noi nu am gândit asa și trăim într o continuare negație a ceea ce suntem și facem. Dacă am fi să răspundem.la niște întrebări de oracol, toți am răspunde la fel, de teama parcă sa nu greșim răspunsul. De parcă, răspunsurile altfel au fost mereu penalizate și șterse de societate. De ce nu știu sa țin pentru mine sa mi se para mie viata frumoasa, pentru că am tot permis sa mi se citească din oracol plătind cu timpul vieții mele. De ce sa tot povestești ceva doar pentru cineva care e doar curios și se bagă aiurea în asimilatia ta si nu intelege nici experiente de jurnal, copilaroase sau nu. De parcă ai fost de needucat toată viata. Educație sau munca, cine face diferența? Eu cred că mereu le-am implicat pe amândouă. Nu am lăsat ca una sa ma acopere, nici nu m-am scufundat în cealaltă. Chiar dacă nu știu sa educ pe altul poate, consider ca mentalitatea și amintirile cu cineva constituie un avantaj. Și poate chiar astea mi s-au șters, pentru că nuble-am salvat la timp sau dacă le-am salvat, acum uitat pe unde le-am pus și nu e vârstă. Pentru ca nu este neapărat vârsta, ci mai mult experienta, o bere a împlinit 30 de ani de activitate și celebrează acest fapt cu ediția aniversara de oracol și anume Bergenbier. Întrebări, pe care ai fi vrut sa le auzi acum câțiva ani și care sa-ti pună pe chip acel zâmbet strengar, care s-a pierdut cu timpul. Și poate le-ai trăit, le-ai ratat la momentul potrivit și timpul ți a demonstrat ca a doua oara, nu mai e la fel. Pentru ca prima data e unic. Berea si-a păstrat efectul, dacă amintirea nu. Cu toate că au existat numereroase modalități de a readuce la viata amintiri vechi, senzația de a doua oara greu mai renaște aceleași trairi și emoții. Revelații puse pe tapet de cele mai mari trupe ale anilor 90 și nu numai. Intra la ei pe pagina si reinnoieste-ti amintirile! Consumă responsabil! 

   Eu de regula aprob ceea ce fac și gândesc pentru că mă ajută pe mine sa știu una și buna, nu pot sa neg în continuare ceva dacă nu are rost. Poate la rosturi ne-am pierdut. Cui a dat mai întâi rost, cine pe cine a înțeles etc. Poate am uitat ca mai întâi trebuia sa fiu minunata și aranjata și după aia derulata pe net. Poate nu toti au aceeași viteza de gândire, dar cu sufletul ce sa faci dacă nu simte aceleași lucru pentru toți, doar nu te poți iubi cu toată planeta, iar dacă te înțelegi, te înțelegi în linii mari. Toată lumea pregateste, se tot pregateste de ceva, și pentru unii timpul parca prea sta, cred ca nu sunt învățați cu mișcarea continuua sau cu gândirea colectiva.             Lumea gândește ca ai făcut, ca nu ai făcut, ca ai dezamăgit, ca nu ai dezamăgit, dar decât sa tot demonstrezi la infinit ceva și sa nu meargă nimic, mai bine te lași păgubaș și dacă ar merge conversație orala așa cum ar merge scrisul, s-ar schimba mai multe? Sunt dovezi pe tik tok, despre atâtea persoane care nu au știut cum sa mai impresioneze și poate au dat-o prost, dar măcar au încercat, dar când chiar nu te impresionează nimic, înseamnă că ai sufletul răcit sau poate prea le-ai înțeles pe toate și nu neapărat din toate pozițiile, ci din toate orele petrecute cu viata însăși.