Fereastra la care Soarele nu apune niciodată! (Oare se orientează după casa?)

Fereastra la care Soarele nu apune niciodată. (Oare depinde de casa?)

M-am uitat o data, m-am uitat de doua ori și cerul era la fel cu același Soare pe care îl privesc mereu. Aceasi nuanta roșie portocalie pe care simt ca o cuprind de fiecare data în palme, când las ca razele lui sa mi se strecoare printre degete. Sunt fărâme de iubire, ramase poate de la zei sau entități, dar eu le apreciez ca daruri de lumină. 

   Soarele e atât de omniprezent, eu atât de absenta în lumină lui. Simt ca imi pierd strălucirea de fiecare data când nu privesc la fel, când ma adoarme perdeaua de nori, iar eu tot nu reușesc sa ma descoper în lumină lui.

    E posibil sa fi apreciat mai mult umbra, deoarece se strecoară în sufletul omului fără sa ardă, fără să răcească, poate doar sa concentreze tot ce a vrut omul sa spună într o viata. Poate e ora la care Soarele ar fi rupt din el, o bucata, să acopere dorul de viata, de seninatate și de certitudine ca și mâine este o zi. Chiar consider umbra drept un echilibru pentru care lumină și întunericul au preferat sa se înțeleagă la jumătate. 

   Poate e doar o fereastra, dar eu am vrut sa fie mai mult pentru mine, un portal prin care sa mi se strecoare darurile luminii în suflet. Sa simt ca de acolo, viata poate avea o mie de perspective și oportunități. 

   Poate m-am deschis prea mult la o fereastra, sa simt cum toată cunoașterea și misterul vietii abunda, dar totuși vântul sau natura se pare ca mi a furat din trecut. Poate Soarele încălzește pe unii si doboară pe altii, dar mie mi a placut sa fiu îmbrățișat(a) de căldură lui, chiar și de la distanta. Pentru ca ferestrele permit acces la suflet, la ce ești, la ceea ce ai și la ceea ce poți deveni prin transformare. De aceea, fereastra poate fi atât de miraj, încât simți ca totul îți pleacă din inima și suflet, pe cărările vântului. Noroc de site-urile care mai țin pe loc, cuvintele și viteza de redare, dar odată cu timpul se scurg și ele, pentru că nu poți fi numai tehnoredactor. 

    Dar cam asta i treaba în iubire ca și comerț, Soarele nu răsare mereu pe strada ta și trebuie să te mai muti cu cortul, dar e greu să fii asa pasiv sa trăiești din munca de autor. Dar o fereastra lăsată deschisa, te poate salva de la impas. Nu poți ascunde mereu cuvintele sub preș, deoarece vine vântul și cotrobăie pana în cele mai ascunse unghere. Asa ca cel mai bine le pui pe tapet și scoți eroul de cuvinte din tine. Nu poți avea mereu cuvintele la tine în orice situație, în orice context, dar măcar nu le lași sa se piardă prin alte spatii neavizate.

   Fereastra la care Soarele nu apune niciodată, poate fi fereastra de la mansarda, la care nu am stat niciodată, dar de la care am dorit sa privesc. E așa frumos Cerul de acolo și lumina care pătrunde prin toate colturile ca un Soare patrat. Toate aceste aspecte puse în valoare de draperiile de la Sophia. 

  

Cu Soarele, parca îți uiți și scrisul. Arde și totodată șlefuieste atât de multe în tine, încât uiți câte cuvinte s-au inventat pentru tine. Ca tu sa ai forta sa le folosești cu toate că știi că multe se vor întoarce împotriva ta, precum niște cutite taioase. Dar nu poți renunta nici la ele, fac parte din tine, din acel vocabular care nu te definește, dar care face ca omul din umbră, o alta latură a ta sa iasă la iveală.

    Totuși, ce reprezinta umbra pentru Soare? Un refugiu pentru zilele pline de arșița, când setea se imbie cu dorința de cunoaștere, pentru faptul în care se poate cuibări în bratele ei atunci cand nimeni nu mai prezintă încredere. 

    Fereastra la care Soarele nu apune niciodată, nu poate sta închisă mai niciodată pentru că e sursa creatoare și benefica întregului organism. E ca și cum ai închide întregul portal de energie binefăcătoare. 

     Nu e o fereastra oarecare, ci una prin care poți vedea zilele cum trec și se scurg prin clepsidra timpului. Parca zilele și nopțile trec altfel când privești la geamul tău, care ți a fost alaturi atâtea anotimpuri. Primăvara ca vezi infloriind cireșii, vara ca te bucuri de cele mai frumoase raze de soare, toamna ca admiri hainele ruginii ale copacilor, iar iarna ca te îmbraci în straiele argintii. 

      Unde sa tot privești, când te regăsești pe tine, unde sa te tot cauți când găsești urme peste tot, de nisip, de roua, de petalele de trandafir. Ce face nisipul cu Soarele, când și l strecoară prin clepsidra timpului, trece și nu stavileste decât prin mormane de nisip toată marea, care e curioasa sa i cunoască timpurile și decadele dintre generații. Unde să găsești roua decât pe petalele de trandafir din gradina cu doruri multe, care-și desface paginile în fiecare dimineata, iar trandafirii suspina în fiecare zi pentru o noua raza de soare.

    Soarele nu are voce, dar trimite mesaje atât de subtile cu fiecare raza pe care o răsfrânge asupra Pământului sau. E atât de bine, să simți că se întoarce la tine cu căldură ca-ți mângâie parul și ca îți lasa urme pe piele cu fiecare vara. Soarele tace de fiecare data, când privește lumea, pentru că la el privim toți, doar ca pentru fiecare viata strălucește altfel. 

   Fereastra la care Soarele nu apune niciodată e fereastra care a învățat să vorbească pe limba tuturor, deoarece e dificil să luminezi fiecare încăpere doar cu un singur glas, cu o singura izbucnire în voce. Dar unde sa pleci, peste tot dai de aceeași dicton, de aceeași voce care îți direcționează pasii și viata. Nu doar în cuvinte, ci și-n fapte. Te poți lua după Soare, dar nu i poți lua norii, deoarece sunt ai lui cu tot cu perdele. 

    Mi-am pierdut inima, când am plecat din viata mea, pentru că norii mi au arătat mereu fiecare furtuna, fiecare tṭinere de mână. Dar mintea oare ne-am uitat-o prea mult la Soare, la ce am vazut la el sau pentru faptul ca ne-a luat ochii, crezând că strălucirea Lui e mai mare decât a noastră?

    Am stat în umbra lui ca o clădire cu ferestre vechi, vorba vine, adică ferestrele sufletului prin care au trecut de a lungul timpului, atâtea furtuni și vijelii, încât am rămas pe din afară. Nu cu cunoștințele de viata, ci cu viata noastră, care a cunoscut niște culmi și după s-a adâncit într un abis al dezamăgirilor. 

    De câte ori nu am simțit ca împrumutăm din fericirea noastră altora, să vadă cum e cu ea. Poate am fost zgârciți, poate am fost trancanitori, dar am preferat sa ne bucuram de limba noastră cu bune și cu rele. 

    Dar oare, când am mai trăit, dacă lumea se vede atât de bine prin ferestre..cu fiecare moment, cu fiecare etapa, am simțit ca parcurgem ce e mai viu, din noi, cu toate că mulți ne-au "stins" pe dinăuntru. Nu om fi noi spuma creativității, dar măcar avem suflete moi care din prea multa suferinta poartă scuturi de fier.

    Nu știu, dacă mereu a meritat, să ne arătăm asa vulnerabili, fata de legile firii, dar pentru noi, fiecare moment a reprezentat viata, însăși. 

     De aceea, micile bucurii mereu aprind in noi scântei și dorința de viata. Am depins de multe și mulți în viata, poate ne-am plâns , poate am fost prea delasatori, dar nimic nu ne-a dat în spate.  

    Fereastra la care Soarele nu apune niciodată, pentru că e preocupat sa răsară în fiecare zi și sa bata în inimile atâtor oameni. Pentru ca fiecare suntem Soare și nori pentru cineva, dar uneori viata le decide altfel.    

    Poate unii ne-au vrut sau nu în viata lor, noi am spus prezent chiar dacă am fost văzuți incomozi sau interpretați greșit.

   Soarele de atâta căldură și frumusețe, ca și omul de altfel cu ale Lui daruri sufletești, mai vinde din secrete pe fereastră, dar cu măsură. Ne-am și consumat pe interior, devenind făclii pentru alții, precum și semenii nostrii, doar ca pe altii suferinta ii înrăutățește și le arata o latură mai puțin plăcută.

   De ce te chinui sa scrii când ai atâta timp sa vorbești și atâta spațiu de discuție, ar spune unii. Ce popularitate ai avea, dacă ai putea sa ți duci cuvintele din scris în exprimare orala? E adevărat ca cele mai bune timpuri se traiesc, nu se povestesc neapărat în detalii, dar e asa e și cu relația, când nu mai ai ce informații despre tine sa oferi. Știu ca anumite cuvinte nu se cer, dar prefer sa le scriu, deoarece într-o discuție alandala se pierd sau rămân într o fereastra de chat printr un screenshot.

    De aceea, apreciez vocea personala a unui om in scris în mesaj, sau chiar și audio, deoarece comunicarea se strică atunci când cuvintele pier. De la simplele cuvinte ajutătoare pana la cele mai complexe și e greu să scoți altceva la iveală, să ai text pentru oricine, sa ai capacitatea de înțelegere și de bun conversator. Sa ai cuvinte pentru sef, pentru familie, pentru public samd. Sa dai mesaj la timp, să fii ceva la timp, chiar și pe drum, chiar și în cele mai grele situații. Asta înseamnă să ai job nu doar sa muncești pentru bani și demonstrații, să circuli cu ele, cu Cuvintele, că vorbele sunt mai ieftine, cică.