My wanted place

Rucsacul care a preferat să aștepte ziua, anul, sezonul să iasă în lume. Dar oare până acum ce o fi făcut? A stat ascuns într un colt de camera, să fie văzut, ascultat, apreciat. Dar cine nu a zis ca daca stai într un colt de camera, nu ești apreciat? L-am aruncat și eu pe un scaun , parca plictisit la fel ca și mine, nu am știut cum sa-i mai dau viata și i-am umbrit din strălucire. De parcă multe ghiozdane sau rucsacuri am avut în viata mea, de nu am putut păstra mai nici unul, toate neavând așa o calitate de păstrat peste ani. Nu i problema le-am găsit o alta intrebuintare cu alte foloase. Ghiozdanul cu suflet e aruncat mereu la întâmplare pentru că nu mai are demult rechizitele de la școală, dar păstrează adevărate lecții de viata.    Poate nu am fost asa feminina sa ma port mereu cu genți și posete, dar am preferat rucsacul deoarece e mai practic și mă descurc mai bine cu el. Și ma face sa ma simt mai individualista, pentru că asta sunt. Nu e faptul ca nu luc...

Perla care a preferat să fie altfel și a strălucit pana când a vrut ea sau pana când a vrut lumea. După aia a început povestea de sub adancuri. Ea mereu rezervata sub protecția scoicii și valurile marii care o descoperă puțin câte puțin. Pentru ca fiind atâta de mica, dar totuși prețioasă se pierde atâta de ușor în valurile vietii.      De aceea, creatorii cred s-au gândit sa o poarte cu ei oriunde nu doar în forma de scoica, ci ca și accesoriu. Dacă nu a putut fi pusa pe pereți, pentru că nu vorbește decât prin propria ei forma de a fi, lumea e asemanata cu o prezenta indiscreta.    Ce ar putea spune peretele tau, daca ar putea vorbi? Foarte multe, o dovedește și Facebook-ul cate gânduri s-au postat în ultimii ani de zile, pe a lui pereți s-a ținut și s-au inventat multe. Am putut observa atâtea culori ale sufletului oamenilor, atâtea case care s-au luminat cu lumina gândurilor lui. Au fost și perle , dar nu doar la BAC , au fost multe cuvinte nela...

Este ea natura ce ne poarta în toate, dar oare nu i-am furat puțin din identitate? Oare am uitat sa o prindem în hora noastră, cu toate că ea mereu joaca pe la alte mese cu ale ei daruri. Aici nu va gândiți la prostii, ci la faptul ca mereu o prindem cu activitățile ei zilnice, care mai de care care o țin focusata în elementul ei. Am putea spune ca e apa, dar e aer, iar aerul dintr-o casa e viata. Când te uiți la ea respiri, când vorbești cu ea, e alta viata. Dar când vorbești cu tine, zici ca descanti apele și lucrurile. Le simti asa de minuțios, așa de preponderent prin toate spatiile.      Mi am pierdut limba, oare pentru că prea am descantat-o? Prea am luat lucrurile la puricat pentru că așa mi e felul, îmi place să disec firul în patru, să văd de unde e sursa problemelor. Și le frământ pe toate mai ceva ca aluatul în bucate. Dar cum sa te descurci în toate, fără să dai pe din afară, fără să începi să desiri pe toate rândurile și șirurile viat...

Mesaje subtile pentru suflete preapline, dar nu de ele, ci de tumultul unei lumi, care nu a putut fi descoperita la timp. O lume care a luat tot, a luat timp, spațiu și resurse financiare. Dar oare, cate dimineti s-au pierdut intelegand sau pariind pe lucruri efemere? Cate case si-au pierdut sperantele cand si-au scufundat nasul in aroma de cafea, pentru ca nu era ca acea cafea preparata dimineata la ibric? Normal, ca nu-ți poți pierde casa asa ușor, doar pierzandu-te pe tine pe drumul cafelei, intelegand ca boabelor le-a luat atâta timp sa ajungă la acel nivel de pregătire. E vorba de casele cerești, care se pare si-au schimbat atâtea constelații, încât le-am pierdut urmele. Oare poți pune cafeaua pe bolta cereasca? Oare cate s-ar scurge din ceas în ceas, din ora în ora crezând că sunt ultimele cafele pregătite, ultimele arome simțite...chiar și prin vecini?     Cat vor "tipa" mesajele din noi, ca să fim auziți sa fim înțeleși ca e ușor sa...

Fereastra la care Soarele nu apune niciodată. (Oare depinde de casa?) M-am uitat o data, m-am uitat de doua ori și cerul era la fel cu același Soare pe care îl privesc mereu. Aceasi nuanta roșie portocalie pe care simt ca o cuprind de fiecare data în palme, când las ca razele lui sa mi se strecoare printre degete. Sunt fărâme de iubire, ramase poate de la zei sau entități, dar eu le apreciez ca daruri de lumină.     Soarele e atât de omniprezent, eu atât de absenta în lumină lui. Simt ca imi pierd strălucirea de fiecare data când nu privesc la fel, când ma adoarme perdeaua de nori, iar eu tot nu reușesc sa ma descoper în lumină lui.     E posibil sa fi apreciat mai mult umbra, deoarece se strecoară în sufletul omului fără sa ardă, fără să răcească, poate doar sa concentreze tot ce a vrut omul sa spună într o viata. Poate e ora la care Soarele ar fi rupt din el, o bucata, să acopere dorul de viata, de seninatate și de certitudine ca și mâine este o zi...

De mică, îmi plăceau extraterestrii, deoarece nu erau ca noi toți. Nici în gândire, nici în comportament, ci pentru faptul ca făceau lucrurile după cum ii taiau pe ei capul, adică cu inima și după instinct, dar oare extraterestrii au inima? Da și încă nu a fost descoperita sau accesata. Pentru ca ce-ar putea găsi, ar putea schimba lumea sau nu.     În lume, ca pe orice planeta ne luam după pasii majorității, pentru a fi ca ei, dar uneori e bine sa ieși din mulțime, să vezi viata ca și tine. Dar oare sunt mulți ca și tine? Poți fi văzut(a) drept ciudat pentru că apreciezi lucrurile infantile, pentru că te coborî la nivelul inferioritatii sau pur și simplu te apleci la fiecare floare sa o mirosi pentru că e de pe planeta ta.      Dar ce să faci cu caracterul indaptatabil dacă fiecare comentariu nelalocul lui, cade ca un meteorit pe al tău suflet. Lași sa te doboare, sau nu pui la suflet ce se scrie în cartea inimii tale?       ...