N-am amintiri cu tine, decât...
N-am amintiri cu tine, de parcă viaţa ar fi început de ieri și nu de azi, ci înaintea erei noastre. De parcă, eu existam pe atunci. Doar amintirea cu eclipsa din 2000, de când nu vom mai fi copii și câteva poze pe film.
"Te caut prin amintiri, te caut să găsesc amintirile mele cu tine. Te urmăresc, să știu, că am găsit ceva cu tine. Tu mă cauţi, mă urmărești sau doar mă lași la rubrica contacte? Eu mereu, te-am scris, mereu te-am rescris, mi-am amintim de tine în orice formă, sub orice formă ar avea viaţa. Pentru că exiști, nu trăiești doar din amintiri și asta te face REAL și pe FEELING."
Nu am avut multe poze la viaţa mea, de parcă mereu se strică filmul, iar eu trebuia să repet poziția, figura sau zâmbetul fals.
Nu am amintiri cu tine, decât timpul împărţit la doi.
Nu am amintiri cu tine, decât o poză de rezervă sau o piesă de Lego.
Dar ce am, oare? De nu mă simt în stare, ci doar în muncă? De ce nimic nu ajută, când nu mai știi, cine ești și ce faci, pentru a ta familie?
De ce credem, că ne salvăm unii de alţii, dar ne lovim tot de noi, de parcă nu am vorbi un limbaj comun....ciudate semne, gesturi, mimică etc.
Nu am amintiri cu tine, decât niște gesturi, care ne dau de gol, în mod plăcut sau nu.
Nu am amintiri cu tine, dar am un trecut, care a durut, doare sau încă mai lasă amprente pe unde trece. De ce eu, trebuie să sufăr, suport cât zece. Spre deosebire de alţii, care mai mult se plâng, eu ţin pentru mine, dar cât mai pot ţine în mine, dacă nu se ţine și la mine, la calitatea mea de OM, de VECIN, de CETĂŢEAN etc?
Nu am amintiri cu tine, decât atunci când îmi trece timpul altfel și mă simt bine sau prost, deoarece amintirile dor, de cele mai multe ori, nu sunt doar din acelea frumoase și cu fundițe roz.
Nu am amintiri cu tine, decât atunci când uit de mine și mă refugiez într-un playlist radio sau într-o emisiune TV. Orice îmi trezește amintiri și nostalgii, poate mai puţine emoţii, dar plâng din orice. Și da, și băieții, plâng câteodată. Chiar dacă la vârste diferite.
Nu am amintiri cu tine, decât atunci, când viaţa dorește să-mi schimbe filmul și să-mi creeze altele.
Nu am amintiri cu tine, deoarece nu mi-am permis sau nu am fost lăsat să am. Mereu mi te ia, mi te fură cineva, de lângă mine, chiar și valul sau altul mai bun(ă) decât mine.
Atunci cum fac, să rămân lângă tine? Să-mi creez amintiri cu tine? Mereu lumea ne ia și ne desparte. Două la mama, două la tata, două la fraţi și surori, dar cum rămâne cu mine, al vostru promotor?
"Amintirea ta a stat mereu la mine în minte, în suflet, în reclame, în spoturi TV sau filme cu noi."
Ultima dată, nu știu ce s-a șters banda, filmul, sau s-a dat peste cap, întreg sistemul.
Însă, pentru a avea amintiri cu tine, mai întâi trebuie să am cu mine. Pe mine, de unde să mă mai iau, de la chioșcul de ziare, de la magazin sau de la vreun brand celebru?
Amintirea ta, mereu m-a costat ceva, doar nu e pe gratis. Dar pentru cât timp, să te mai păstrez în suflet, în minte, și-n privire? Oare tu m-ai uitat sau încă ma mai ai, mă mai păstrezi într-un colţ de suflet sau ai timp de altele?
Mi-as fi dorit, să-mi fac, dar spaţiul era mereu ocupat de o alta sau un altul, mai îndrăzneț, mai băgăcios, care îmi fura rândul. Eu, cui rămâneam? Celor de pe urmă.
De fapt, cui rămân amintirile, dacă tot le facem? Nouă, copiilor, bunicilor, generațiilor viitoare? Dar oare, noi le mai apreciem la adevărată valoare.
Trăim din amintiri și de cele mai multe ori, plătim costul pentru ele. E ca și când am plăti, niște copii de ai noștri, să ne amintească cum am fost și cine am fost, să ne păstreze amintirea vie, nu doar teatru pe hârtie.
Dar cine să le mai trăiască, când viaţa este aspru impozitată și nu se mai trăiește din artă. Arta de a fi și de a supraviețui...naturalului vieţii, am putea spune.
La câte teste, să mă mai supun, să cred că pot trăi din amintiri, adică din copilul din mine, adică din copilul, care mi-a fost furat atunci când eram de vârstă voastră.
Cum să-mi amintesc de tine, când nu mai știu cine ai fost credeam că te știu pe de rost, dar m-am înșelat. Credeam că te cunosc de la o poșta, dar am primit altfel de timbre. Atunci cum să te mai recunosc în poze, dacă nu le am salvate în telefon si-n memoria mea. Noroc cu Facebook-ul, că ne putem recunoaște facial, dacă cumva faţa noastră, a fost uitată și trebuie amintită, nu doar menționată.
Dar ce să mai spun despre tine, când e ca și cum, m-aș descrie pe mine. Când am prea multe cuvinte, când nu mai găsesc destule să descriu ceea e în mine, ce gândesc sau ce sunt. Ceva mă consumă, pe dinăuntru, e un fel de ardere poetică, ce nu mă lasă să trăiesc, ci doar să supravieţuiesc din mine și din relaţii. Doar și cuvintele au relaţii de legătură, dar uneori, nu se mai leagă de nici unele. Oare ce a dispărut, interesul sau plictiseala?
Oare ce costă mai mult? Amintirile cu tine sau amintirile cu noi. Oare cum să fac, să le împart la doi / două? Oare mi ajung? Le pot cuantifica, măsura în ceva? În ani, secunde, clipe, momente, ani petrecute lângă tine (fiecare dintre voi), dacă mi-aţi permis acest lucru, dacă m-aţi vrut alături.
Viaţa mi-a oferit amintiri, dar natura mi le-a împrăștiat în cele patru zări sau colţuri ale lumii. Eu am încercat, să mai adun din ele, cât am putut. Restul s-au pierdut sau nici eu nu mai știut, pe unde le-am pus. Eram tânăr atunci, dar ea ce-a făcut? Nu a știut, să-ţi păstreze amintirea vie, chiar și pe o coală de hârtie, într-o zi în calendar etc. Dar tu, uiți și de ziua ei de naștere sau nu, o ai trecută în telefon...
Dar ce zile de naștere cu amintiri am mai avut noi, în ultimii ani. Faptul că am ales, să îngrijim de alţii, să le facem ziua mai bună, cu o atenție, ne-a adus și nouă, beneficii. Dar de zilele noastre senine și strălucite, am cam uitat, s-a depus praful pe ele.
Dar a cui e frumoasă și strălucită, când nu ai copiii, lângă tine, care să-ţi ureze un "La mulţi ani!" și un gând? De fapt, ce poţi face cu un telefon? Multe și utile. Dar atunci de ce ne-am înstrăinat, de ce ne-aţi uitat într-o colţ pe hartă? În SE, se anunță vreme bună, dar și vreme ploioasă. Dar de ce noi, trebuie să fim doar ACASĂ, iar voi mereu plecaţi și uitați de ai voștri fraţi, surori. De ce alegem, doar calea străinătății, ci nu și a frumuseții fizice și interioare?
Oare unde-mi pleacă amintirile, de nu știu, să mi le creez? Oare unde pleacă oamenii, când nu se mai simt doriți, simţiţi? În alte locuri, pe alte plaiuri sau în alte ţări, dar eu de ce rămân aici, să îndur tot și toate?
Unde să-mi mai duc visele, clipele, să nu rămân fără tine? Într-o poză de album, m-ai abandonat și tu, dar eu am zis că pozele vorbesc cât 1000 de cuvinte. Eu nu știu, pe ce am fost taxată per poză sau per cuvinte?
De ce tot rămân fără amintirea ta, fără amintirea clipelor cu noi, deoarece am avut puţine împreună sau ni s-a luat să mai facem, când ni s-a spus că postăm pentru like-uri și aprecieri.
De ce am renunțat la bucuria noastră de a mai trăi, să-i bucurăm pe alţii? Oare merită? Oare ar face alţii, ce-am făcut noi pentru tine, să nu te pierdem? Să te avem mereu cu noi, lângă noi?
E ca și când aș scurma în sertarul cu gunoaie din anii trecuți și aș găsi ceva refolosit. Nu mai merge nici de data asta. Se prea merge înainte, de parcă prea mult timp, s-a mers înapoi.
Eu, ce să mai găsesc, când mă vând și pe mine, pentru o bucată de pâine, pentru un leu sau un ban de bilet. Nu am abonament și nici nu-mi fac. Îmi place să privesc oamenii cu poveștile lor. Dar obosesc și din asta. Dar din ce nu obosesc. Din câte fac, puţin câte puţin. De aceea, mai fac câte un popas, pe aici, pe acolo, pe unde se mai poate, pe unde suntem primiţi. Dar mă întreabă lumea, amintirile cui le lăsați? Păi, cine a fost cu ideea? Plecaţi așa, fără ele? Ele v-au însoțit mereu, chiar și la colţ de stradă. Voi, încotro? În ce direcţie și ce distanţă?
De ce ne luăm de cineva, pentru că nu am fost luați în seamă de nimeni sau prea am fost considerați un "nimeni", așa la grămadă. Nimeni nu ne-a spus de tine. Tot noi am aflat de la știri, de la meteo, din reclame, reviste etc. Dar de noi, mai întâi, cine a aflat, decât omul de rând. De fapt, așa a început răspândirea vorbii din popor și am ajuns la televizoare. De la cel mai mic, la cel mai mare, ca și diagonală sau număr de programe.
Mereu imaginea vinde și se vinde contractat. Este nevoie de un spaţiu de publicitate, un timp fiecăruia alocat. Depășești timpul, pa și la revedere. Asta dacă nu cotizezi, să fii auzit în heavy rotation. Mai mereu am auzit de voi, dar mai întâi, a trebuit să știm, cine suntem noi, și a noastră familie. Doar așa răspândit încredere și siguranță. De fapt, asta face un trust de presă. De fapt, eu ce nu fac...ca și om de radio și televiziune. Mă trezesc cu vremea, trebuie să fiu întotdeauna la timp și mă culc odată cu știrile. Mă trezesc și cu tine în gând sau mai mult în cap, dar mai mult cu ei, cei de la grila de programe. Am o imagine despre tine, atâta timp, cât am surse și resurse. Dar mai întâi o părere individuală sau colectivă, bună sau rea sau una anume. Oricum, te diferenţiezi tu, în societate, nu rămâi ca restul, când știi că ești filmat și trebuie să demonstrezi că ești bun pe ceea ce faci, pe a ta filieră.
De ce mi te scot ăștia din suflet, dacă nu mi te scot scoate din piele, din amprente. Am aflat așa de multe despre tine, am citit, am răscolit site-uri, doar să te găsesc PE TINE ANUME. Te-ai furișat în sufletul meu, precum un hoţ de inimi. Cum să mai trăiesc, dacă respir prin tine, prin ceea ce fac Z.I.L.N.I.C, prin cuvinte, prin emoţii, prin ceea rostesc sau povestesc.
Multe s-au spus, puţine au rămas de povestit, dar am rămas eu cel fără de tine, acum. Te-am pierdut printre rânduri și scheme, deoarece ești al meu cititor. Te-am cules odată, te-am extras odată și te mai văd și acum, dar sper că cu alţi ochi...mai buni și mai senini...pentru o viaţă plină de culoare.
Dar mai întâi, viaţa ne-a învăţat, ce înseamnă să te vezi alb-negru, așa să-ţi vezi copilăria și fericirea. Atunci se închidea programul la oră fixă. Acum când ne plictisim schimbăm canalul. Dar pe tine, cine să te schimbe, de atâtea generaţii?
Cum ne-am văzut ultima oară, mai știi? Eram rău sau bine? Eu mereu te-am căutat, nu știu dacă și tu pe mine. Încă, îţi mai păstrez scrisul într-un jurnal, poate te regăsești printre gândurile mele.
Nu am amintiri cu tine, decât când mă trezesc să fac altele noi. Timpul petrecut cu tine e o AMINTIRE frumoasă. Timpul petrecut alături de NOI e o AMINTIRE frumoasă. Tu, s-ar putea să-mi rămâi nostalgie.
Unde să mi le mai salvez, când nu găsesc spaţiu decât la tine, în inbox sau pe blog. Simt ca mă citești, chiar și de la distanţă. Aparent, pari că mă înţelegi mai bine decât cei de lângă mine. Știi tu vorba...vârsta, experienţa de viaţă sau alte motive.
Mi-e dor, să am amintiri ce nu mai dor. Mi-e DOR să fiu eu, nu doar un surd ecou, o umbră în urma pașilor tăi. Mi-e DOR, să mă regăsesc în mine. Oare știi asta sau aceste gânduri, ţi se par străine de noi? Oare ar putea exista, un noi doi? Până acum, am vorbit doar de ei, în lipsa noastră...de acasă. Dar ne-am întors, să ni-i recuperăm pe copiii nostrii, pe rudele noastre de departe. Oare e POSIBIL dau sunt cuvinte prea mari pentru tine?
Ce rămâne din noi, când amintirile pleacă? Ce rămâne dintre noi, cine să ne mai amintească? Oare când au fost îndeajuns amintiri cu tine, când clipele fericite durează așa de puţin. Oare când, când am avut de așteptat, de îndurat sau de suportat ceva? Atunci s-a răscolit timpul dintre noi, dar s-au și răcit relaţii tu unde erai atunci?
Oare muncești pe brânci, prin ţări străine, oare îți mai amintești din când în când de mine sau ai rămas la același timp, repetent la ce mai faci tu? Nu tot eu, mereu.
Suntem în căutare de amintiri, dar oare ele ne caută și ele sau au rămas în urmă, de atâtea valuri sau opreliști? Oare se vor întoarce cu aceeași formă, mai vii și mai puternice ca niciodată? Rămâne să vedem și să le memorăm. Poate ni se intipăresc mai bine pe retină și nu mai ies de acolo.
Mereu pozele au contat, dar amintirile pot fi și de alt tip? Din cele create, cele confecționate sau amintiri rupte din suflet. Eu le prefer pe toate, pentru că fiecare conține o parte din tine.
Pe de o parte, mi se ia, pe de o parte, mi se dă, dar mai puţin mi se oferă. Eu ce să cer? Decât răbdare și înţelegere sau as putea cere de toate, dar unde le-aș mai pune. Bazinele sunt pline, albumele la fel, sufletul cu fel și fel de aluviuni adunate de -a lungul timpului. În sertare, nu am mai umblat cu anii, dar unde a dispărut valoarea din fotografii. Am putea spune pe nimicuri, deoarece și ele costă, doar nu se acordă gratis sau nu, fără un minim de muncă.
Dar eu, de ce nu am amintiri cu tine? Unde m-am ascuns, de nu m-ai văzut sau poate m-ai văzut în treacăt și nu ai oprit. Poate m-am ascuns eu printre cărţi, deoarece acolo mă găsești cel mai des, eu sunt cu sensurile alea mai profunde. Dar tu, de ce îmi iei amintirile cu tine, deoarece nu le-am prețuit la timp, dar câte să mai învăţ să mai apreciez la tine?
Se scot multe despre tine, se observă multe prin vitrine, dar oare cine mai bate la fereastra sufletului tău? Acolo, cu ce amintiri mă primești? Mai scot multe din mine sau din tine sau din noi. Ori cred că avem prea mult conţinut, ori ne dau de gol hainele de pe noi. Nu știu, ce cred alţii, dar acest conţinut nu e pe bani puţini, deoarece eu sec, de fiecare dată, când mă destăinui în faţa ta. De cele mai multe ori, uit sa mă și prezint. Tu?
Poate fi acestea rânduri copiate dintr-o carte sau trase la xerox. Nu, deoarece sufletul nu se trage la xerox, poate doar la indigo. Dar nu știu, dacă avem aceleași emoţii, sentimente, trăiri. Ai crede că reproduc din tine, și tot e o copie ieftină, dar eu tot încerc sa-mi aleg cuvintele, să fie potrivite pentru tine, altele ca de fiecare dată. Dar tu, vii cu aceleași replici de agăţat, care crezi că merg mereu...
Comentarii
Trimiteți un comentariu