Când timpul nu era o jucărie...

Când timpul nu mai e o jucărie, alegi să fii mai rezervat, deoarece cuvintele le scrii chiar tu.

Când timpul nu era o jucărie, puteai învârti de cheiţă și lucrurile porneau de la sine.

Când timpul nu mai de jucărie, te apuci să confecţionezi altul sau îl arunci în cutia cu vechituri.

Când timpul nu mai e de jucărie, îi schimbi bateriile sau îl lași să se uzeze? Doar e eroziunea timpului. Dar jucăriile oare nu erodează în timp? Ori sunt prea vechi, ori sunt prea copilărești, ori prea stricate...dar niciodată potrivite vârstei.

Când timpul dovedește că nu mai știe de joacă, ce faci schimbi regulile sau îl înveți tu, pașii tăi?

Când timpul nu era o jucărie, era serios, nu era niciun amuzament prin el.

Când timpul nu era o jucărie, îl puteai ansambla și desface în mii de părţi, din care una erai tu.

Când timpul nu era de jucărie și puteai să pedalezi, știind că ai propriul ritm de mers.

Când timpul era de jucărie și puteai să cronometrezi momentele de copilărie. 

Dar cum ar să creem o jucărie, care să treacă testul timpului? Ce formă ar lua? O bicicletă pe două roţi, un monociclu sau o autorulotă?

     Jucăriile se învechesc, devin șterse cu timpul, dar timpul nu devine șters, tern, dacă nu are culoare?

     Mă uit la ale tale jucării din copilărie erau pătate de alte vremuri, cu culori din alte spectre și nuanţe, dar chiar tu le-ai dat viaţă, vopsindu-le în ale culori. În culori, care să-ţi amintească de tine și de amintirile cu noi.

     Știi Soarele este diferit în fiecare zi a vieţii noastre, dar o jucărie poate fi altfel decât a fost creată? Nu pentru că are un standard, un tipar. Doar tu, poţi fi altfel în fiecare zi....

    Dar știi, mai e și rutina și plafonarea zilnică în treabă. Cum să ieși altfel, dacă alţii te bagă în același fel de mâncare, în aceeași oală de ciorbă, cu toate că tu, nu preferi acest fel de mâncare etc. Așa și cu grupurile, de ce să mă bagi într-un loc, unde nu-mi găsesc locul? Să-l ocup degeaba? Poate sunt și alţii, care au nevoie.

     Timpul se mai și joacă cu tine. Are mai multe încercări. Dar el oare eșuează la mal? Sau se întoarce de fiecare dată la tine? Dar oare ce program or avea? Din joacă ies multe, dar și se bagă multe, deoarece în timp obţii multe. Eu am și pierdut, am și câștigat...mult, puţin, dar măcar am unde să vin...

     Când timpul era o jucărie, aveam o scuză. Când timpul nu era o jucărie, aveam un scop, aveam o cauză. Dar acum cum este? Cred că undeva la mijloc, împărţit între cele două. E ca și cum, ai îmbină utilul cu plăcutul, munca și joaca.

   Când timpul era de jucărie, puteai spune că primeai de fiecare dată un moment CADOU. Și momentele se strică, dar oare pot fi reparate, precum jucăriile sau cel mult pot fi restaurate, precum o clădire veche. Dar ce amintiri, poartă în ele / cu ele? 

    Când ţi-am înapoiat timpul pierdut, e ca și cum ţi-aș fi redat copilăria uitată, într-o poză de album. Când ţi-am înapoiat cuvintele e ca și cum ţi-as fi redat glasul sau vocea. Dar am uitat că nu mergi pe baterii. Te mai consumi și tu, darămite eu, când muncesc cu timpul de mână cu noi.

    Doar el sau ele mă mai trag înapoi, când vreau să merg înainte. Dar jucăria are minte sau funcţionează doar după anumite condiţii? Are minte pentru vârsta ei ar spune unii, are minte pentru ce știe să facă, dar e potrivită pentru noi? Putem face din copii, jucăriile noastre, la care "tragem" atunci când suntem plictisiți sau suntem uitați într-un colţ de suflet? 

    Eu ce să-ţi mai înapoiez, când pentru mine, timpul nu a fost de jucărie, ci de unică folosință. Un fel de tacăm folosit, de mai multe ori, apoi aruncat în mare, cu speranţa, că marea îl va curăţa si-l va face mai strălucitor. Anii de argint, ce frumos spus, dar e nevoie de o sclipire să pierzi sau să câștigi TOT.

   Când timpul nu mai e de jucărie, poveștile rulează prost, poate e de vină scriptul, poate un trai anost. Dar eu, vreau să trăiesc să nu mai fiu, întors la cheie. Sa-ţi fiu și altceva, poate scânteie. Dar cu ele, nu-i de joacă, deoarece produc și altceva? 

    Tu ce produci? Așa sună o întrebare? Reproduc niște cuvinte uzate, ar spune alţii. Dacă vocea mea pentru tine reprezintă doar o bandă mai bine lasă. De fapt, asta îi și ideea, să pui pauză sau stop la ce-ţi place să auzi sau să asculți. Dar eu, de la cine să mai ascult, de la cine să mai înţeleg. Când am căutat răspunsuri, m-au părăsit toţi. Când am avut întrebări, s-au dat în spate. Dar eu am rămas pentru toţi.

     Eu nu știu sa-mi schimb vocea precum alţii sau să mi-o adaptez, dar poate nu am învăţat. Vibrez la fiecare undă sau la fiecare val pe care îl simt și aud prin mine. Nu știu de tine. Dacă mă auzi, e bine. Dacă nu, iar e bine. 

   Jucăriile nu au voce, merg pe baterii, eu tind să cred că sunt real și #pebune. Eu vorbesc despre mine și despre alţii. Poate s-au plictisit de vocea mea sau de poveștile mele de viaţă și sunt câteva. Dar știu, că pentru alţii contez. Pentru aceia mulţi, puţini, mă lupt Z.I.L.N.I.C, să mi-i câștig de partea mea. Bun venit în comunitate, unde și vechile "jucării" prind glas. Chiar și vocile vechi, neauzite la microfon. 

     Eu mi le-am păstrat și pe acelea, pentru că prind viaţa sub ochii mei, prin ceea ce fac, prin mâinile mele. Le pot privi, cum cresc, pentru că merg cu ele de mână. 

    Eu, Z.I.L.N.I.C, vărs cuvinte, cred că mi se spune vărsătorul de ocazie. Nici eu, nu mai știu, de unde mai am sau mai nasc atâtea CUVINTE, SENTIMENTE ȘI EMOŢII. Uneori, carafa mai dă pe dinafară, de preaplin sau prea mult. Alteori, am nevoie de momentele mele de încărcare psihică și morală. Unii le varsă pe hârtie, alţii le varsă în valuri, ce ajung în Dunăre sau în mare...încă nu am ajuns la ocean. Nu am găsit deschidere. Nu știu cât conving cuvintele sau cât conving faptele, dar e dificil să povestești despre alţii și să trăiești și povestea ta de viaţă. Cam ocupă spaţiul de emisie, de cel dintre noi, m-am ocupat eu. Dar găsesc eu, și timp și pentru noi, noi să fim BINE, dar și ele, MAMELE noastre. Să nu credeți că am uitat și de TAŢI, purtătorii noștrii de grijă.

    Atunci, dacă timpul nostru e atât de VALOROS, cu cât să te plătesc că mă AȘTEPŢI, cu ce să te plătesc SĂ MĂ AI, măcar într-o poză, într-o amintire, dacă nu pe retină sau în minte sau gânduri?

    Până găsesc modalitatea de PLATĂ, îţi las cuvintele acestea. Orice contează, atâta timp cât ești de faţă, când rămâi la urmă, toate se adună și aici, ne referim la PROBLEME. Nu le putem împărtăși sau distribui pe toate, e greu să ajuți pe toată lumea, dacă nu ai susținere și echipă. E greu, să renunţi la viaţa ta și să te ocupi de alţii, ASTA ÎNSEAMNĂ DEDICARE și multe altele, care nu sunt amintite aici, nici acolo, ci poate într-o bandă de suflet. O poveste ce rulează zilnic, prin mintea și corpul nostru, deoarece sunt MAI VII decât credem și MAI ADEVĂRAŢI decât am fost. 

   Am putea spune, că ne știm pe de rost, dar am uitat PRIETENIA, deoarece am tot fost în relaţii de MUNCĂ. Putem ţine la tine, atâta timp, cât ţii la noi. Putem ţine la ele, atâta timp, cât CONTEAZĂ și TRĂIESC pentru noi? Dar oare trebuie să-ţi faci un MOTIV sau SCOP din fiecare zi? Și dacă altcineva îţi schimbă planul, îţi schimbă macazul? Atunci ce faci? Dar ce s-a întâmplat cu tine? Te-ai scufundat în muncă și ai uitat de noi? 

    Eu am fost aici, să te ascult, chiar dacă nu 24/24, dar am fost disponibilă pentru tine, chiar și noaptea. Tu, poate ai mai fost plecat, dar eu am stat acasă. Cred că cea mai grea e ASCULTAREA. Cred că cea mai grea e ÎNŢELEGEREA. Cât de mult(e) poţi asculta, cât de mult(e) poţi înţelege. E tot un fel de sarcină de serviciu. Trebuie să debitezi multe. Dar trebuie și să mai tai din ele, deoarece nu știi unde ajungi. Poţi ajunge DEPARTE, dar te ÎNTORCI ACASĂ, doar pentru a măsura din nou, distanţa dintre NOI SI VOI.

    Oare acestea două pot fi plătite sau ești MULŢUMIT doar pentru că le ai lângă tine sau prin tine? Te mai gândești, când renunţi la ele, tainele tale de suflet sau ești mai prudent cu ele? Eu cred că cel mai greu e să le împaci, pentru că tot ele se CEARTĂ, dar tot ele se ÎMPACĂ. Doar împart și altceva. Greu de zis, greu de zis. Poate împart și patul, ca două surori. Poate împart și viaţa, ca două partenere. Poate împart și drumul, ca două tovarășe de viaţă? Dar eu cu cine să te împart? Oare ești DEAJUNS sau SUFICIENT pentru mine? Putem împărţi și experientele de viaţă, dar oare ne-ar mai rămâne timp, să facem ceva ne place? 

    Dar oare până acum, ce-am tot făcut? Ne-am dedicat viețile celor dragi. Am fost alături de ei, la bine și la greu. De ei, nu știu ce să mai zic, cred că se cunosc singuri. Dar eu mă mai recunosc după toate acestea, câte au trecut prin mine, cât am suportat și la câte am rezistat? Dar cine să aibă ochi să vadă și urechi să audă?

    O să iau viaţa în ras, daca-mi schimbaţi bandă de mers, deoarece prea am luat viaţa în serios. Am crezut, că trebuie să mă antrenez pentru ea și așa am făcut. Unii prea m-au alergat, alții m-au lăsat în ritmul meu, dar cine a pus cârciuma-n drum? Ăla n-a fost om nebun, ci doar îndrăgostit de ea, așa cu beatitudine.

     Poate fi ușor să iei viaţa în râs, dar nu atunci când se vorbește despre tine și a ta viaţă. Când auzi vrute și nevrute de la alţii, și știi, că nu-i așa...că tu ai propria ta versiune... 

    Poate nu ai prea fost prezent în viaţa altora, în timp ce alţii s-au băgat cu papucii în ea. Poate prea te-ai preocupat de a ta, să nu deranjezi. Dar de ce nu ai avut timp de o jucărie, de o mică atenție...pentru mine. Poate pentru că ţi-au stricat-o alţii și ţi-au zis, că nu e bună de nimic, că nu valorează decât 2 bani și asta să simţi. Dar de ce nu ai lăsat pe alţii, să aprecieze și te-ai lăudat singur, crezând că ţi-o ia alţii înainte. 

     Dar ce eu, am fost mereu prima. Eu am știut mereu, ce și cum se întâmplă? Nu, dar am învăţat, am prins de ici, de colo și am cautat să înţeleg, ce era de înţeles și de cuprins. Nici eu, nu pot cuprinde tot cu braţele, cred că e prea mult și pentru mine, darămite pentru tine..

     De aceea, din lipsuri, devenim prea plini de noi și poate prea preluăm din atribuţiile altora, pentru alţii dinaintea noastră nu ne-a dat, nu ne-a făcut, nu ne-a ajutat etc. Noi cu mâinile noastre, cu picioarele noastre, cu priceperea noastră. 

    Cuvintele sunt repetitive, deoarece nu se înţeleg niște lecţii..Dar cine să repete, cine nu a înţeles de prima dată. Dar câte să înţelegi DOAR TU? De ce să se bazeze toată lumea, DOAR pe tine? De parcă ai fi, tu, unicul conducător? Mai sunt și alţii, cap de familie sau alte funcţii, care pot ajuta, da o mână de ajutor.

     Dorinţa de a ajuta, de a fi utili, vine din faptul că nu am fost apreciați la timp sau poate nu am știut să ne facem auziți prin mijloacele moderne. Am rămas în timpul nostru, în lumea noastră, pentru că așa ni s-a promis că este BINE și nu ne-am mai schimbat. Am așteptat ăștia mai mari, să ne schimbe. Dar tu, ce vrei să faci cu atâta putere, copile? Ce vrei, să muţi munţii din loc? Au mai fost și alţii, înaintea noastră, ce s-au dat breji și nu au reușit și au fost blamați.

     Și prea multă grijă strică, deoarece nu știi unde să o mai pui: în buzunare, în sertare, pe anunț etc. Dar ce să faci, ca să nu vină grijile peste tine, să rămâi "făr di griji"? Nu se poate, dar măcar să fie distribuite cum se cade. Nu doar unii cu distracţia, iar restul cu munca.

     Pandemia asta, cred că este mai mult o criză de imagine, că nu știi ce mai atragi către tine și ce valuri mai poartă. E greu să descoperi din prima. Ce se cere, ce se oferă pe piaţă. Doar că trebuie, mereu să te reinventezi. Să găsești mereu acea reţetă viabilă.

       Cum să fii distractivă, când nu-ţi mai vezi capul de treburi. Cum să fii de treabă, când ai prea multă treabă? Bună întrebare!

       Cum era, când timpul nu era o jucărie, era așa cum a fost și până acum. Nu s-au schimbat multe. Pe unde, am trecut eu  nu ai trecut și tu sau poate nu am citit din aceleași cărţi. Mereu am fost diferiți, chiar dacă suntem părţi componente. Dar dacă lumea, ne vrea unul lângă altul, nedezlipiţi ca și când am fi din aceeași formă, din aceeași tavă de copt.

        Așa și cu oamenii, când se strică, dorești să-i schimbi sau te schimbă mai întâi, ei pe tine. Dar oare noi avem ceva, de-i păstrăm la fel, îi conservăm în vreun fel, îi punem la păstrare pentru zile bune? Dar ce ne strică pe noi, faţă de alţii? Oare sunt doar motive? Sau trebuie să ne întoarcem la origine? De ce trebuie să rămân eu cu scrisul și alţii cu faptele, când le pot îmbina pe amândouă. 

    E greu, să-ţi păstrezi o voce, când alţii vorbesc pentru tine, deoarece cred că e mai bine. Oricum sunt mulți ce vorbesc în numele meu, al nostru, în a lor, dar oricum nu-i auzi și înţelegi pe toţi. De aceea, sunt doar o PARTE dintr-un ÎNTREG. Tu, poţi fi totul sau nimeni. Poţi însemna ceva sau mai mult decât atât.