Pentru ca viata cu (Ion)ii pozitivi

Nu am avut chiar așa mulți Ion(ii) la viața mea...în agendă. Pe mulți poate, i-am uitat la ceas aniversar. Dar tot Ionii mei rămân. 

   Am plecat de la premiza că a avea ioni pozitivi în viața asta nu e ceva banal, dar ceva ca să te scoată la liman, în caz de izbândă. Înainte eram așa de mulți Ioni ca încapeam la Viața Liberă. Nu e doar lecția la chimie, care mi-a plăcut, dar am învățat sau mai bine spus, am observat că pană și doua pietre au chimie și înțelegerea lor, indiferent de culoare. Dacă au tărie de caracter și le stă în fire. De ce am abandonat firul vieṭii pozitive pozitive, să înțeleg piatra, care de multe ori nu e seacă, ci deschide prin noi, atâtea universuri de nestăvilit? Ca să poți observa, cum apa își face loc printre ele și se cern atâtea trecuturi.

   Iarna a fost mereu de nestăvilit, datorită pietrelor, pe care și le pune în cale, poate s-o găsi vreun Ion să răstoarne Caru'Mare, acu-i anul Calului de Foc.

   Am fost nevoiți să avem caractere de piatră, pentru că gândurile noastre, să nu fie așa ușor de străpuns și poate de descoperit așa de ușor. Pentru că fiecare piatra are frumusețea ei, cu cât o cercetezi mai des și se descoperă pe sine, cu cât valurile reci le împresoară. Dar pietrele se șlefuiesc cel mai greu, pentru că ele nu au nevoie de explicații, pentru că explicațiile atârnă greu și ele sunt mai grele decât propriile cuvinte câteodată.

   De aceea, cineva s-a gândit să le dea viață, celor mai neschimbate schimbătoare pietre in proiectul "Tablouri cu pietre Pebble Art." Nu, pentru că așa au fost mereu, ci pentru că viață așa le-a creat. Am admirat piatra, precum admira sculptorul lucrarea sa, precum Coloana Infinitului. Pietre mici, cuvinte mari. Pietre mari, cuvinte mici. Aș zice, dar nu am putut sa nu observ diferența de caracter. Cu cât pietrele sunt mai mari, cu atât dimensiunea cuvintelor devine mică și invers. Timpul șlefuiește așa de bine caracterul, încât apa da doar nota finală. Cum poṭi să faci ca pietrele sa vorbească? Le pui unele lângă altele și stai să le asculți. Ele așa se confesează și așa începe povestea unor pietre, care nu au uitat sa asculte în ciuda caracterului rigid. Am pus cap la cap pietrele și am descoperit ca nu e doar o iluzie optică, aparent pietrele se formează și așa. Deoarece fac cea mai bună imagine din creația lor..Pun pe tapet, liniștea, dragostea, încrederea și multe alte calități, pe care le poți regăsi, citind printre ele. Dar cine e piatra sa vorbească prin toți porii ei? Pentru că pietrele produc ioni pozitivi și chiar se atrag...nu degeaba vorbim de echilibrul pietrelor. 

Pietrele par a se retrage în sine, atunci când nu și mai găsesc cuvintele, când participa prea mult la liniștea și calmul lumii. Oare au înțeles că toate timpurile lor sunt chiar asa de intelese si prin modul lor taciturn de a fi? Oare au înțeles, ca nu zgomotul lumii e cel care te adaugă pe lista de înțeleși ai lumii cosmice? Oare pietrele au trecut, când se gândesc la el, la forma lor de concepție, la tot ce înseamnă, atunci când focul le faurește cu totul și le desăvârșește ca artă cosmică? Oare limbajul lor, chiar dacă e de piatra ascunde atâtea înțelesuri și sensuri, pentru care timpul a construit drumuri și poduri? Dar eu nu, poate pentru că eu sunt metalul, făuritor de vieți distincte și am puterea mea de a înțelege lumea, de a anticipa faptul că viața te faurește altfel. Oare de aceea, se tot afirma că suntem vechi, că suntem precum piatra și metalul, din care cu greu reușești să mai faci lucruri noi, dar odată realizat ceva e de durată. Eu am preferat sa fiu mereu la nivelul tuturor lucrurilor, chiar și la nivelul apei, pentru că învăț asa de multe despre ea, chiar dacă are și impuritățile ei; la nivelul aerului, pentru că simt prin fiecare por, existența ei, la nivelul solului, pentru că îmi este echilibru si alternanṭă. Iubesc să fiu echilibru între piatră și metal, pentru că, cred, că de fapt sunt de sticlă. Mai sar așchii pe suflet, dar sticla e ușor de străbătut și manevrat, precum sentimentul care cucerește auditoriul. Dar astăzi, povestim mai mult despre piatra și metal, pentru că sticla e mai subțire și s-a împărțit în cioburi mărunte. Poate fiecare dintre noi, am ajuns o lecție, dar poate suntem materiale prea scumpe de expus în lume și poate avem și noi un cost. Câte lucruri s-ar fi făcut din noi, dacă si-ar fi dat seama de calitatea noastră, ca și oameni și nu s-ar mai fi uitat la calitățile noastre abstracte, ca să nu zic altfel? 

   Piatra de început, pe care mi am creionat-o în toți anii, pentru care am dus lupte cu libertatea mea interioara; deoarece libertatea nu prea se pupa cu caracterul meu rigid, dar nu chiar de nemișcat. 

 "Piatra de început, doruri ascunde, 

Prin pietriș și frunziș, amintiri crescânde,

Sensuri si neînțelegeri, cuibarite-n ape,

Iluzii și ideologii, portretizat în rame.

 

Piatra de început nu e de nemișcat 

Atâta timp, cât valul parcurge prin ele,

Susurul de izvoare și ropot de ape,

Încât, doar nisipul le poate cerne.

Piatra de început pentru aceia care,

Se lupta cu frecventele în difuzoare 

Dar uita ca piatra prefera liniștea din ea,

În pofida unor zgomote prea aievea.