Oare de ce apelăm la povești? Să fim parte din ele.

     

Oare de ce apelăm la povești? Poate pentru că nu ni s-au spus, când eram mici. Poate că dorim să îmbrăcăm altfel lucrurile sau produsul. 

     Poveștile sunt ceva în ce credem, ceva ce repetăm înainte de culcare, să adormim mai repede.

     Dar de ce povestea mea, nu seamănă cu a ta? De ce avem alte atribute, alte însușiri, alte caracteristici? Deoarece natura ne-a făcut în mare parte, diferiți, dar totuși să ne asemănăm în unele și altele.

    Fiecare om are o poveste. Nu știu de ce a mea, trebuie să atragă atenția. Ne promovăm prin ziare și reviste, ca să ne câștigăm traiul zilei de mâine, să fim promotorii unei vieţi moderne și echilibrate, chiar dacă își mai bagă haosul, piciorul în toate. Încercăm să fim, ceea nu au fost sau nu au reușit alţii. Asta cu ce preţ? Ar spune unii, cu prețul succesului sau notorietății. Dar oare asta te face fericit? Când îi vezi pe alţii, mai săraci ca tine și tu, trebuie să pari aia bogată, cum e?

    Povești ne spunem unii altora. Seara când mergem la culcare, la școală sau le răspândit prin viu grai ca la sat. Dar unde s-a născut povestea, poate acolo unde s-a născut autorul și a lui muză, săracă sau bogată.

   La sat, poveștile circulă pe uliță, la clasă, la cules de vorbe sau la prăjit. Doar că acolo, când e treaba, cuvintele se topesc și iau locul toropelii și arșiţei. Le mai poartă vântul, din casă în casă, dar cine să le deschidă, când ne pitulăm în casă, când auzim vorbe străine, necunoscute sufletului nostru. Altele ies pe geam sau pe coșul casei, altele mai ard mocnit în sobă alături de niște cartofi pe plită...tot un fel de ars poetica, varianta ţărănească. Ce motive, ce laitmotiv, când tema de acasă nu se potrivește cu socotelile din târg. 

     Sunt povești care mă lasă rece, deoarece tot le-am auzit din gură în gură sau povești care încă mai topesc, ce-ai ars în mine, deja...dar încă mai sunt cei care îmi scrijelesc pe suflet. 

     Sunt povești, care le tot ascult la radio, în emisiuni și încă mai trezesc în mine, amintiri și nostalgii ale vremurilor de demult. Mai întorc și placa sau vinilul, mai decantez vinul, dar e ceva ce nu pleacă...e buchetul, care păstrează în taină, arome nebănuite.

     Oare de ce apelăm la povești, atunci când ne plictisim de noi? Oare de ce dorim să ne prezentăm astfel, dar de cele mai multe ori, autorul e plecat cu alte treburi și ne pune în lumina proastă, chiar interlocutorul. De ce se pune lumină pe noi? Poate că am prea stat în întuneric, în lumina altora și nu ne-a văzut nimeni. Și bine a fost... dar noi, ăștia sătui de noi și de restul, cum să ne mai prezentăm? Nu vezi ce e la tv, la știri, la radio, povești fel de fel, unde mai încape și a noastră? Cu ce impresionează? Nu a fost nici cu cutare, nici cu cutare, a fost fata liniștită la casa omului, devreme acasă...să ne prezentăm garderoba? Avem și noi hainele noastre, multe puţine, cumpărate din banii noștrii. 

   Dacă ne convine de noi, așa cum suntem, de ce mai stăm la povești? Bârfă nu e totuna cu povestea, iar povestea nu e totuna cu viaţa personală. Când nu am ce spune despre mine, pentru a da bine în faţa altora, poate mai supraevaluez sau subevaluez calitățile sau însușirile, deoarece egalitate exista mai puţin. Pentru a da bine, în faţa altora, trebuie să-mi maschez latura sensibilă și să o prezint pe cea bună și tare la toate sau cea mai tare din parcare. Vulnerabili, am fost cu toţii, dar se pare ca și din asta se face bani, chiar și online. Orice poveste vind, orice noutate, mai ales orice relaţie...    

   Dar eu, oare nu vând în fiecare zi, Povești la tarabă, în piaţă, la magazin, la Mall etc. Dar cine stă să mi le asculte, când îi vezi pe alţii grăbiți, încolo și încoace, de parcă trebuie să prindă trenul, dar nu povestea....de coadă. Poate nu s-au prins, unde e firul? Eu de ce m-aș prinde de ce întreabă ei acolo.

    Numărul poveștilor e mereu diferit și numărul paginilor, deoarece nu încap într-una singură. La telefon, se prezintă mulţi cu diverse cazuri, povești etc. În online, găsești, mai mult povești, situații de viaţă, din care ai ce învăţa și salva pentru o altă viaţă, speri mai bună decât precedenta. 

    Nici eu nu am știut, ce să aplic la timp, am mai greșit și mi s-a spus verde în faţă. Dar oare, aceștia îmi știu povestea, de își permit să comenteze? Oare ei, le știau pe toate la vremea lor sau au învăţat și ei, pe apucate, de la cei mai mari sau din cărţi sau nici atuncea nu erau cărţile bune...adică nu scria pe limba lor si trebuia tradusă?

   Oare de ce povestea mea stârnește mai multă vâlvă decât a altora? De ce nu pot sta și eu, locului fără a crea o poveste din orice...dar asta nu se poate, deoarece găsesc câte un miez, câte o sămânță de discordie în orice îmi cade la îndemână. 

  Oare de ce ne interesează viaţa altora, dacă noi am fost mereu privaţi de intimitate. Oare de ce nu putem fi o parte integrativa a lumii în care trăim, pentru că coordonatele se schimbă. Dar eu nu mă schimb? Dar nu mă schimb ca alţii...în plus de asta, vreau să și trăiesc, nu doar să-mi schimb niște feţe, să nu mai știu pe care o pun. Tot disociez, adaptez...

   Ce-aș mai putea eu să povestesc, când sunt atâtea bloguri, cărţi, reviste de tot soiul, numai timp să ai și să investești în ele...sunt și ele, niște fete citite. Chiar dacă sunt atâtea SURSE, RESURSE, eu tot trebuie să-mi găsesc mereu sursa de inspiraţie, mereu alta, pentru a diferenţia conţinutul în online și presa scrisă. Nu mă justific, deoarece îmi place ce fac. Eu sunt o sursă, că oricare altele, nu știu cu ce mă mai diferenţiază în mass media, când toate sunt aruncate pe hârtie, iar eu, ce să fac, rămân ca mine sau rămân ca ei? În pană de timp sau în până de idei?

    Cuvintele, poveștile se consumă repede așa cum au fost spuse, rostite, dacă nu au un suport stabil. Hârtia, pergamentul, orice suport, pe care se poate scrie, înscripţiona ceva. Așa rămân în bătaia vântului sau a valului. Eu sunt dintre aceia, care le culeg și le aduc la mal, să fie ceva, să devină cineva. Le adun într-o carte și le despart pe pagini, le numerotez în minte.

   Ești tu, povestea mea sau sunt eu, povestea ta? Cine a fost primul, autorul și cine s-a regăsit la cine? Cine mi-a furat rolurile sau viaţa pusă pe note sau bancnote? Mereu vreau sa fiu asta, ba nu cealaltă, ba eu, ba tu...nu așa. Eu n-am avut cu cine, să mă cert, pe motive de nu știu ce...că nu am avut surori sau fraţi..Mai bine că nu, mai bine că da. Cine cu cine se simte, da, nu neapărat să existe relaţii de fraternitate.  

   Povestea mea e povestea mea. Nu-mi place să semene cu a altuia, deoarece nici măcar nu am semănat. De aia, aici cred că nu ne potrivim. Stai! Nu ai citit până la capăt. De mică, am încercat să-mi conturez direcţii după perioadele vremii. Dar știi, vremurile se schimbă, trendurile se schimbă, și eu m-am schimbat în bine sau în rău...numai că direcțiile mele au fost sau nu, într-o oarecare măsură conduse sau ghidate de alţii...mai cunoscători, cum se zice. 

    Poveștile noastre au fost citite, cumpărate, răsfoite etc. Dar ce s-a întâmplat cu a ta? De ce s-a oprit lumea la a ta? Surprinde ea, într-un mod mai plăcut, are o altfel de copertă, un altfel de titlu pompos, care să te atragă sau știi doar rezumatul vieţii ei, care poate fi scris și prost?

    Eu scriu, citesc și simt, fiecare rând. De ce, nu te-aș simţi și pe tine? Pentru că nu ești în cărţi, ești pe din afară sau ce? Sau nu, poate încă nu ai fost inclus într-o carte. De ce? De teamă, că te știu, citesc prea mulţi și află de viaţa ta, cu bune și cu rele. Dar unde, te mai poţi ascunde, prin ziare, la nu știu ce rubrici și alţii te iau de acolo și te pun în text. Eu, unde te-am pus, ultima dată? În memorie, în suflet, în minte...în fiecare cuvânt rostit. Dar tu, de ce te-ai răspândit, ca un microb și ai acaparat tot în jurul tău. Știi, mai sunt și alţii, nu numai tu, care au nevoie, de unele și altele. La asta, te-ai gândit? Nu, doar la tine să fie, la tine să existe?

    De ce oare căutăm mereu o faţa cunoscută să ne facă celebrii, în loc să ieșim din anonimat. Tot frică de a greși, teama de a fi penibil, de a nu impresiona, de a nu fi diferit etc. De genul: "Cu ce se mai laudă și asta." Bun, dar ai uitat și asta, are o viaţă, ca și tine, din care se câștigă bine sau nu, dar tu, ce-ai făcut? Te-ai închis în tine, carapacea ta, ca un introvert și mulţi cred că se închide viaţa sau lumea cu o așa atitudine. Dar nu, din contră, chiar se trăiește, se supraviețuiește, din mai mult cu mai puţin. Un introvert oferă atâta de multe, dar așteaptă atât de puţine în schimb. Mai întâi, să-l / să-o înţelegi, apoi să-l sprijini, să-l ajuți, să-și găsească drumul, calea. Eu nu știu ce-am cerut atât de mult, poate am avut și eu astfel de așteptări de la alţii. 

    Poate fi dificil, când ajungi să depinzi de cineva, de aproapele tău, deoarece atunci îţi dai seama, că nu-ţi mai este străin, că îţi este familiar, de parcă l-ai cunoaște de o viaţă. Iar tu, zici că mă cunoști după câteva zile, când nici măcar nu ai stat, trăit cu mine. Ce concepții, ce idei...dar viaţa se povestește, se reproduce mereu, lăsând ceva în urmă. Eu, pe cine am lăsat ultima dată? Am încercat, să acord ajutor, să fiu de ajutor, dar să nu deranjez.

   Mereu mă las pe mine, să văd ce-i cu alţii, de parcă ei ar fi copii mici și nu s-ar descurca, dar nu se pot descurca cu toate. Ii mai ajut și eu, cu ce pot...

    Oare cum e mai bine? Să trăiești timpul, povestea lumii sau să trăiești povestea ta sau să trăiești oricum ar fi, că lucrurile mereu se schimbă și poate revina ce-au fost. Problema e că mă acaparează și pe mine: schimbările, starea, de zici, că-s totuna cu ei, dar ei totuna cu mine? Se regăsesc ei în mine sau eu, mai mult în ei? Nu știu, care este proporţia câștigătoare, dar pe mine mereu mă schimbă, o vorbă, o haină, o mâncare alături de atributele, caracteristicile acestora, pe care trebuie mereu să le simt și să mă bucur. Să mă bucur CONSTANT. Cred că asta e definiția vieţii mele, dar cam deranjează pe mulţi, dar nu pe cei cu picioarele desculți. Ei știu, ce înseamnă să ţi se ia, în loc să ţi se dea și tot să fii fericit. Dar alţii, prea își permit de toate și uită de valoare și de rupţi în coate, dar nu spatii de muncă. 

     Ce mai rămâne de noi? Ce mai rămâne dintre noi? Brandul personal sau nu, dar mulţi îl acaparează și pe acesta, de parcă l-au inventat ei sau născut ei. Până și credințele de pe tricou au devenit branduri, mesajele la fel, dar eu în ce mai cred, când nu mai știu, ce să mai cred? Ne lăudăm ostentativ în faţa altora cu mesajele sau logo-urile de pe noi, ca să reprezentăm ceva, ca să ne legăm de ceva. Dacă purtăm același brand pe stradă, e deja vizibil că împărţim aceeași pasiune, dar cine să gândească toate acestea? Tot niște fete cu suflet, care știu ce înseamnă să nu fii auzit, să nu fii susținut de piaţă și aproape că unele cuvinte, vorbe trebuie să ţipe din tine, ca să fii auzit sau înţeles. 

      Dar oare, când ne dezbrăcăm de povești, de hainele de stradă sau societate, mai suntem bune, mai reprezentăm ceva pentru persoanele din jurul nostru? Mereu trebuie să susţinem, mereu trebuie să motivăm, să antrenăm ceva în voi, de aceea suntem un fel de mame creatoare de frumos, doar că mesajul nostru costă zilnic, și se devalorizează dacă nu este spus la timp sau cumpărat.... poţi cumpăra mesaje, să le prinzi de suflet, dar uiți să pui preţ pe ce ai...pe tine, lângă tine.

     Dar uneori în viaţa, CONSTANTA devine și variabilă. E dificil, să variezi răspunsuri, e dificil, să ai mereu ceva de zis, de înţeles, de adăugat, dar ce-i ușor? Să nu faci nimic, să stai degeaba, să fii comentat, să fii bârfit? 

    Dar oare, astfel de mesaje trebuie, să le porţi, doar dacă te simţi ca și ele sau le poţi afișa oriunde, ca la vitrină? Adică, dacă pe mine, mă reprezintă ce port, indiferent de calitatea materialului, care ar fi problema să mă îmbrac ca tine, să te copii, să-ţi fiu sosie. Și mai trebuie, ca și persoana de lângă tine, să mai interpreteze mesajele sau ce vrei tu, să zici să demonstrezi. Așa nu mai bine, stai ascuns, sub haina ta, cum s-ar zice...cu straiele vremii, cu anii tăi, care de bine, de rău, au pus ceva pe mine și tu, tot dai ceva de pe tine....bine, dacă ai da și săracilor.

    Nu am fost prin ţări străine, să prind haine la reduceri de x branduri, ci pentru mine, orice haină e binevenită și purtabilă  atâta timp, cât mă face, să mă simt bine în pielea mea si-n prezenţa altora. Ne tot căutăm haine, cu care să tot epatăm, să ne tot diferenţiem, de parcă nu am fi diferențiate destul, de unii și de alţii, că nu suntem așa, că nu facem de aia sau de cealaltă.