Prima zi de școală. Ce ZI mare!

Când marea îţi fură cuvintele, mai ai timp să te descrii? Când marea, își ia bagajele și pleacă din tine, mai ai timp să te întorci? Mai ai pentru ce sau ţi-a luat și ce i-ai lăsat ultima dată, drept amintire?

Când tu, ţi-a pierdut hainele în marea de mulţime? Te mai întorci după ele sau le abandonezi acolo....ca pe o ultimă cumpărătură eșuată? 

Când marea nu mai ce a fost, găsești impedimente, ca să nu ajungi la ea.

Când marea nu-și mai găsește cuvintele, crezi că le găsești în buzunar.

   Când marea te lasă baltă, tot încerci să găsești scuze sau motive.

   Când marea răstălmacește tot, mai ai timp de reconstituiri?

  Când marea prea îţi invadează spaţiul, trebuie să te limitezi la ce ai și tot nu e de ajuns.

   Când marea crede că este prea mare pentru școală, vine alta și îi fură notele sau meritele.

    Când marea se ascunde de tine, cauţi un loc în care să fii singur sau sigur de ce ai sau ce ai adunat într-o viaţă. Mulţi se cred la mare, ca în piaţă, că își pot alege orice de toţi bani, dar fără a restitui sau a oferi nimic în schimb decât ce-au primit.

   Prima zi de școală, ce zi mare, devenim mici, când iar ne întoarcem la ceea ce știm sau am făcut o viaţă. La propriile noastre socoteli sau ale altora. 

  Prima zi de școală, în care iar contează în ce bancă stai, a câta ești sau a câta ieși pe ușă.

    Ce mare ești când ieși pe ușă, dar ce mic devii când uiți răspunsurile corecte, bine că le-au încercuit alţii înainte. Dar tu, unde ai fost, atunci când se împărţea norocul sau rușinea, că noi numai de ăstea două știm. Mereu trebuie să ai noroc în viaţă, la școală, dar și la muncă.

   Ne interesează mereu comportamentul altora, dar noi lipsim din al nostru timp...am lipsit poate, am recuperat pe alta parte, dar oare când se termină școala și începe munca? Mai că fugim de amândouă, aproape că nici nu le vedem faţa, că cerem mereu ceva de la ele. Cu toate că, mereu ele ne oferă ceva în viaţă, condiţii de stat, condiţii de învăţat, condiţii de muncă, dar mulţi au preferat altceva și au ales altă cale. Una ușoară sau una grea, cum le-a picat, ca la BAC. Doar că șansele de reușită sunt minime sau maxime, deoarece așa le decid alţii, cu propriul GPS. 

     În viaţă, ca și la școală reproducem sau copiem mecanisme impuse sau studiate. Mereu nu ne convine programa sau orarul.Fugim de ce ar trebui sa aflăm sau să învăţăm. Câteodată, sărim sau omitem etape, pe care sperăm să le recuperăm mai târziu...dar oare mai putem recupera timpul, să mai trecem odată prin aceleași lecţii repetitive, ce odată ni se păreau plictisitoare și sa uităm ce-am făcut, pentru a ne aminti mai frumos.

   Când nu mai ai nimic de oferit, se schimbă foaia. Când prea oferi, ești prea accesibilă sau disponibilă într-un sens urât.

   La școală, încercăm să ne simţim bine cu toţi așa cu suntem, chiar dacă tindem sa ne ascundem de noi, cu calități și defecte, cu lipsuri și nevoi. Dar suntem noi, priviri cu blândețe, priviri cu teamă, priviri din diverse unghiuri ale societății mamă, am putea spune. Doar ea, dezvoltă ceva la NOI, restul îl sau nimic. Aici s-ar putea, că supăr câteva cadre.

    Mulţi mă întreabă unde mi-e locul? Unde stau? Dar eu pot fi oriunde, doar ca nu s-au sinchisit sa mă găsească sau să mă adune poate de pe jos, ci doar să mă consume într-o formă sau alta și tot nu plătesc nimic, ci tot. Pentru că, totul costă, într-o formă sau alta. Dar eu, ce valorez, cât acumulez sau cumuleze într-o viaţă? 

   Mi-e teamă să tac, mi-e teamă să vorbesc, să nu spun vreo prostie, că așa s-au aflat multe despre mine sau despre ai mei, că mai mereu dai în ai noștrii, de parcă ai voștrii ar fi mai breji. Oricum ar fi, eu tot vorbesc, nu pot sa tac, când sunt atâtea de vorbit, de discutat, dar pe rând, ca nu ne mai înțelegem. Guri sunt mai multe, dar urechi mai puţine sa asculte. 

   Poate devine un obicei, să fac din prima zi de școală o confesiune, dar așa mă exprim eu mai bine și simt că contribui la dezvoltarea materialului didactic și la cel educativ. În plus de asta, eu greșesc cel mai bine, când spun prea multe sau omit prea multe. Așa că decideți voi, ce e prea mult sau ce e prea puţin. Când vine vorba de cuvinte, nu mă pot opri, precum debitul de apă, parcă și de la ea, aud ceva, chiar si-n șoaptă sau în surdină. Picură, clipocește. Poate prea descriu, toate nimicurile, dar ăstea mă fac umană. Doar din nimic, a ieșit tot, dar din tot, se poate scoate nimicul și ce rămâne restul sau jaţul de la cafea, dar sunt obișnuit cu resturi, încă de mic..acele mărunțișuri, pe care le ascundem sub preș și acelea contează. Ma pierd în detalii, în cioburi de vitralii, dar unde îmi este oglinda? Sper să fii, chiar tu, unul dintre acești cititori...

   Spor și succes!