Somnart, arta de a dormi cu scop. Te bagi?

Dormitul, în general e o activitate ce nu necesită prea mulţi stimuli, dar de cele mai multe ori dorm pe mine. Se pare că dorm, din orice poziție, chiar și pe diagonală. Mă întind de la est la vest, cât mă ţine plapuma. Noroc, că nu am picioare lungi.
Cu ora de trezire, e ceva mai dificil, în cazul meu, deoarece nu mă consider o persoana matinală. Fiind o fire lunatică și creativă, aproape, că sting ultima lumina din bloc sau câteodată mă apucă zorii zilei, scriind la vreun articol sau compunând rime pereche.
  Obișnuiam să cred că organismul meu are un ritm circadian, dar se pare cu toate dereglările ăstea din sistem, mi-am ieșit de pe șine. Am simțit că pur și simplu, deraiez de la propriul sens și mă abat de la drumul meu. 

Dom' le, eu nu pot munci ca pe șantier, derulându-se cadre cu macarale și construcții, prin aria spațiului meu. De la balcon, pot fotografia exact imaginea, pe care mintea mea o are în faţa ochilor. De la înălțime, lucrurile par a fi mici, dar se dezvoltă cu timpul. Eu stau cu cotul pe pervaz, lângă o vază cu flori, și nu-mi pot da seama, dacă mi s-a răsturnat imaginea în cap, sau am vedenii. Nici măcar în propriul apartament, nu pot liniștită, ba e vecinu' cu bormașini, ba instalatorul schimbă ţevi deasupra, bă urlă câinele de la etajul 3. Eu mă tot întreb, ce am în comun cu ei? De parcă, ne-ar lega ceva prin aceștia patru pereţi. Niște ţevi, conducte și cabluri. Am așa emoţii, că e de abia începutul, dar simt că deja îi am pe cap...de locuitor. Nici eu nu mă lasă în pace, dar nici eu pe ei. Îi temperez cu un tablou cu acrilică postat pe hol: "Under Construction." Așa de cele mai multe ori, ne întâlnim ca niște străini, ne dăm bună ziua și nici nu ne mai vorbim. O zi, trei, cinci sau până când se face lista cu cotizațiile la zi. Atunci mai că ni se aprinde becul și ne întrebăm cine trebuie să-l schimbe. Ar putea fi vânzătoarea de la etajul 2, dar ea face mereu economie, până la ultimul penny. Vecina profesoara, s-ar putea să calculeze greșit rândul, iar domnul inginer calculează costurile izolației. Cine mai rămâne, decât eu. Din punct de vedere artistic, l-aș desena, dar ce să faci, când la 4, se termină schema de pe caiet. Mi-l imaginez și eu, mai eco, decât e, dar se pare că scara nu a mai  înverzit demult.
    Aparent în ultima vreme, tot apare în peisaj un cățel verde, se pare mai prietenos cu poluarea și factorii de mediu. Mă refer la autobuzele noi, vechi sau cum or mai fi, că deja se depune praful pe ele și le strică caracterul de noutate în oraș. Având în vedere poluarea fonică, sunt ceva mai silențioase și nu mai fac acel zgomot la fiecare stație. Spațioase, cu wi-fi gratuit, tot să te plimbi prin zona "metropolitană" a orașului. Hidrantele londoneze, nou apărute în peisaj, mai sparg din plăcile ușor monotone de gri striat. Zic eu, mai bătrânești, la fel și acele bile la intervale egale de drum. Aceeași idee, am mai observat-o și în alt oraș, dar nu mi se pare așa inspirată.
  Îmi place ideea de centru, mai ales că acum deviez traseul de pe Siderugiștilor, unde sunt ceva lucrări la linia de tramvai și reconsolidarea drumurilor. Zgomotul cam peturbă activitatea orașului, dar se pare că tot mall-ul rămăne zona de refugiu a cetățenilor. Mereu, când te gândești la profilul de siderugist, de gândești la multă muncă, infernală, chiar. Doar e combinat, dar nu știu cu ce...cred cu metale grele sau aliaje. Ce combinații chimice sau toxice...pentru aerul și spaţiul gălățean.
       Întorcându-ne la oile noastre, că pe acolo nu am putut parca, îmi găsesc locul printre ale mele foi. Nu-s roz, dar le presar eu cu sclipici.
Până vin, iar tramvaiele și mă întorc la educația mea tehnologică și la ale ei iţe, mai clătesc ochii printre plimbările de "fiţe" din centru. Emblema reprezentativă, s-a găsit, i-au găsit și culorile de timp pierdute sau spălăcite de ploile de toamnă. Un watercolor autohton. O peisagistică urbanistică.
      Se spune, că mai pe toţi îi interesează circulația, dar nu se vede. Cred că doar cea periferică. Mersul pe jos prin Galaţi a rămas în schemă sau pe alocuri, amintit.
Toate se schimbă la centru, chiar și semafoarele inteligente. Din parcul lui Eminescu, fără flori de tei, până la librăria Alexandria, căile cunoașterii se cam intersectează. Pe unii, îi cam blochează în trafic. Să cobor eu la nivelul lui Eminescu, nu se cade, decât în versuri. 

 Nu zic că nu erau venite asemenea schimbări, dar parcă prea multe de toate. Nu vi-a fost frică, că vi se dau planurile peste cap, dar tensiunea? Noroc că ne-am sensibilizat la Sensiblu, dar am mărit preţurile la farmacia Dr. Max. Să maximizăm și costul investiţei, dacă ne iese la amortizării sau cu amorțeli la oase, de la deficitul de buget.
   Nu știu cum se vede de la altfel de balcoane, dar la prea menționata "Nespălata", balcoanele arată lună. S-a igienizat bine pe acolo. Cred că au fugit peștii, ori s-a vărsat bugetul prin altă parte, încât Nespălata să fie spălată de alte ape.
                                   ***

  "...am căzut dintr-o carte, am căzut din povestea ta, ce naibii! Am căzut dintr-un rând, din mijlocul unei fraze neterminate..." ( Guillaume Musso, Fata de hârtie ) 

Aici s-a blocat totul. Am căzut la tine-n casă. Datorită plăcilor vechi sau a tavanului improvizat. De ce toate astea pe capul meu de locuitor. Unde e spaţiul meu pe cotă indivizi, cred ca s-a așternut praful este cifre și facturi în programe vechi, obosite sau plictisite. E timpul de o reformulare de principii, de noi încadrări și viziuni. Dar ce să faci, când ești cap pătrat și nu e vina televizorului din bucătărie. Când ești încăpăţânat, poate de la prea mulţi căţei de usturoi sau poate la Căpăţâneni sunt alte legende de-ale locului, păstrate-n amintire.
   Dar eu, unde să mă duc cu a mea descriere, când toate se blochează la narațiune, de acolo începe bârfa și cancanul. Eu sunt mai cu pasaje descriptive, prin care treci, dar nu mai știi pe unde ieși. Pe partea ailaltă. Acolo ne vedem cu toți. Câţi am fost, câţi am mai rămas, etc. E un fel de gestiune, un gel de nomenclatura.
Nici nu mai pot pune capul pe pernă, când construcțiile și lucrările sunt în progres. Mă irită pe creier, dar tot ele mă liniștesc. Veștile de la ele. Totul e bine, se avansează conform planului. Cu mersul melcului, cu bâzâiala albinelor, cu se poate. Cu #NuExistaNuSePoate, by Andreea Marin Romania și a ei fundație "Prețuiește viaţa". 

Ne lungim la vorbă, mai facem și treabă, dar pe el, săracu' cine-l mai întreabă. Mereu cu casă în spinare, cu povești și sarcini pe spate, tot el le vede și le socoate: "Melc, melc, cotobelc,

Scoate coarne bouresti,
Și te du la baltă,
Și bea apă caldă,
Și te du la Dunăre,
Și bea apă tulbure,
Și te suie pe buștean,
Și mânâncă leuștean.

*sursa pozelor: arhivă personală și pixabay.com