Construită din bani puţini, oare rezist pe piață?

Din ultimele economii, am zis să-mi consolidez casa. Nu știu, cât e de rentabil în aceasta perioadă, dar mă avânt precum corabia pe valuri. Oare, cum i-o fi interiorul de atâţia vizitatori. La câte spălări a îndurat de-a lungul vremii, mă mir că mai are culoare. De unde să le iau? 

    La acest capitol, mă blochez mereu. Cum vine vorba de interior și amenajări interioare, zici că mi-ai atins coarda sensibilă, m-ai împroșcat cu vopsea.  Ultimul strat, mi-a acoperit și ultimul nivel de acceptare.
    Deja, mă strâng pereţii, simt că nu mai pot să respir. Simt, cum tavanul parcă aplanează deasupra mea cu o greutate simțitoare. Și eu...eu ce, stau și mă mir, cum n-am luat-o razna. Încă, mă mai menţin pe aici. Hashtag #rezist. Cât? Nu mai știu. Până la următoarea renovare sau găurit în perete.
    Când e zi și vară afară, trag jaluzelele, deoarece nu suport să-mi bată soarele-n geam. Cel mult, să-mi atingă faţa, cu razele lui.
   De cele mai multe ori, acești patru pereţi devin bariere de necenzurat. Simt că nu pot trece dincolo. Nu pot dărâma zidul dintre noi. Aș sări peste, dar între noi stă un gard metalic, pe care îmi caţăr doar ideile, ca să văd cât de mare e distanţa dintre noi.
Mă agăţ mereu, de ce aș fi putut face, cum aș fi putut fi mai bun(ă), cum să schimb mai multe etc. Dar cine nu mi-e prieten, în acest caz? Chiar timpul, însuși. Peste linii frânte de sârmă ghimpată, se așterne rugina, mă mai înţeapă trecutul din când în când. Despre ce-am fost și ce-am devenit, stimulat(ă) fiind de împrejurări și circumstanțe.
    Ai mei, mă știau în băncuța mea, în căsuţa mea, de multe ori prea introvertit(ă) pentru alţii. Nu e ca la acces direct, ci sub cheie. De fiecare dată, când simt să evadez, mă smulg din braţele lor, a stâlpilor reci din casă și mă abandonez mie. Înăuntrul meu nu e tot cu tencuială decorativă, se mai coșcovesc pereţi. Dar asta e, e dovada că timpul lasă urme, chiar și pe pereţi. Darămite în suflete.
     Bine că am un acoperiș, deasupra capului, dar nimeni nu vede că-mi plouă în suflet sau nu simte de grosimea materialului. Ei simt doar la buzunar. Ultimul "designer" angajat a făcut treaba de mântuială și a cam peticit pe ici pe colo, ca la noi. Însă, vântul îmi suflă amintirile, de o viaţă. Nu vii la mine în viaţă și-mi faci kitsch. Așa s-o purta pe la tine, pe-acasă. Pentru mine, praful e un fel de sclipici chinezesc. Adică nu ai nevoie de el, dar se bagă gratis, pe unde apucă, chiar pe acasă TV. S-ar părea că acolo e locul lui preferat.
         Când mă plictisesc schimb des programul. Ultima dată, am nimerit la Prima casă. Figura pe listă. E de bine, că să nu fie rău.
     Spaţiul în care stau devine oglinda sufletului meu. Cioburi sparte, ce reflectă timpuri vechi, pe care nu le mai recunosc. Nici nu mă pot privi prin ele. Nu am imaginea completă, e distorsionată. 

    În spaţiul meu destinat creativității, am nevoie de resurse. Bateria e aproape low. Până și prizele, pe care le am, prin apropiere și-au depășit capacitatea de funcționare. Eu ce mai funcționez pe nivel redus de energie. Mai eco, așa. Zici, că-s Duracell. Dar și când mă consum, stau pe burtă, să mă încarc.
   Mă pun cuvintele ăstea pe banda de alergat. Dar eu mă las mai prejos? Fug după ele. Nu știu dacă le ajung, dar măcar le înscriu în competiție, să nu rămână pe tușă.
   Ultima conectare cu amintirile trecutului, nu a fost prea reușita. Până și ceasul analog a bătut pasul pe loc, că nu s-a digitalizat cu noi. Clipește doar la opririle de curent și unde mai puternice, în rest sta în stand-by.
    Precum mulţi dintre noi, nu ne găsim o rețea de împământenit bună, o racordare care să dureze și să nu prezinte fisuri în timp și găuri în buget. Resursa timp și energie se alocă cam greu. Randamentul e cam scăzut, pe timp de pandemie. Multe lucrări, renovări s-au sistat, s-au amânat din lipsă de fonduri. Eu nu mai știu, unde mă mai încadrez. Am pierdut șirul. Tu ce crezi?
     Facem o nouă matematică în spaţiu? Mi s-au cam încurcat socotelile. Am ridicat puterea la pătrat și mi-au ieșit doar capuri pătrate. Oi fi depășit perimetrul de acțiune. Trebuia să afișez un mesaj intermitent: "Atenție! Se lucrează! Flux continuu"
      Mai ceva, ca pe rețelele sociale. Deschizi una, se deschid toate. E ca și cum, ai da din lac în puţ. Dar cine să facă măsurătorile, studiile de fezabilitate? Au plecat toţi, când au auzit că manopera e mai scumpă decât în altă parte. Dacă ai muncitori pe teren sau acasă, trebuie și ei, recompensați cum se cuvine. O atenție, o măsline, ceva.
     Cum lucrările rămas în pantă, ultima dată, avem nevoie de lucruri conectate, chiar interconectate. Cred că panta descendentă, la câte descinderi s-au făcut pe la case de bogați. Cum conexiunea dintre noi, s-a rupt pe alocuri, cred că datorită diferenťelor sociale( am uitat de unde am plecat), trebuie să evaluăm unde am rămas... repetenţi. La ce materie, oare, ne-am ruptul gâtul? Dar cine își mai amintește. Luăm niște pastile cu Omega și avem planul în faţă. O, megaplan.
      Ca să nu se mai piardă ăștia sau să mai piardă timp aiurea, zic să le dedicăm un grup VIP. Dar nu crezi că-i cam supraevaluăm? Păi, nu așa face un manager bun și descurcăreț? Știe să-și motiveze angajații, ca să nu plece la drumul mare, să rămână aproape de casă. Forţa de muncă trebuie să rămână în ţară, nu în afara ei. Ne luptăm pentru spaţiu sau pentru teritoriu?
    Emoţii prin cablu, dar eu am convingerea că am ieși electrizant din asta, la ce frecvenţă au. Ridicată, normal. Numai pe stradă, vezi cablurile cum atârnă. Mai că-ţi vine să le înnozi, ca să nu te strângă de gât, dar faci noduri în comunicare. Așa se va înțelege tot cu întreruperi de semnal. Se va găsi cineva să le rezolve, să le dezlege, ca la navigație.
    Pe la mine, prin spaţiu, căile sunt cam încurcate. Nici nu mai știu, pe unde ies sau intru. Întru pe o parte, ies pe cealaltă. Cred că voi avea nevoie de un GPS, cu rute bune. Mă cam încâlcesc în cabluri. Ce bune sunt cele wireless. Atât de simple, dar atât de legate între ele. Am putea vorbi și de cele cu fibră optică, dar e o altă poveste.
     De cât timp, mă-nvârt prin acest spaţiu, simt că mă-nvârt în cerc. De zici, că am descoperit compasul manual și a lui rază. Numa că e calculată în picior de om pe metru pătrat. Sunt înconjurată de corpuri fizice sau de iluminat. De când mi-a aprins becul la cap, tot încerc să îmbrac aceste corpuri, deoarece mi se par golașe. Nu pentru că nu am ce păstra în ele. Am amintiri cuantificabile. Le adăpostesc bine de negura vremii. Simplul fapt e că sunt mai mult material decât valoare. Unde le pui acolo stau. Nici nu mișcă un deget. Sunt prea grele pentru asta. Dar le cred, poartă un trecut în spate, care nu dispare, după prima folosință. Rămâne amprentat în fiecare piesă de mobilier. Eu decid să mă mut, mai la stânga. Te muţi cu mine? Nu, că tu ocupi întreg peretele. Mai că mă iei în braţe. Dar ce să îmbrățișez la tine? Toate defectele sau imperfecțiunile? Toate porțelanurile sau sticlărie fine?
     Încă, nu te dezbrăca de ce ai, că nu am cu ce te acoperi iarna. Când Crivățul bate prin balamale și încep să scârţâie, mai ceva ca oasele la bătrânețe, mai așteaptă puţin. Tu nu mă vezi, dar eu, da. Te ascult, de fiecare dată, când trec pe aici. Ești lipsă din timpul meu. Cum să te (re) compensez pentru toate suferite alături de mine / tine, dar trăite? Între noi, nu stă nimic decât vârsta dintre straturi. Aspecte, cr ţin de finețea materialului.
     Am antrenament la ascultat povești. Poate ești și tu, una dintre ele. Una mai veche, ca alta. Tu, unde te încadrezi? Îmi privesc casa, ca într-o oglindă, ce-mi reflectă un spaţiu, de care mă simt profund legată, ancorată. Un loc, în care timpul nu a stat, darămite clipele. Casa interioară e ca o fotografie înrămată. Privesc înăuntru și ce zăresc. Niște umbre silfide, fără contur, ce se unguresc în bătaia vântului. Am fi putut fi noi, dar ni s-a luat...dreptul. Uși ce se deschid singure, nemaiavând nici o direcție de atâtea încercări la cheie. Nu a mers, nici de data asta.
    Filtrez tot ce se află în interior prin gaura cheii, un fel de criteriu mental. Ce e dincolo, se întrevede ca într-un portal deschis numai avizaţilor sau curioșilor de aventură. Privesc dincolo de limitele imposibilului, dar cine mă cunoaște acolo. Tu sau vreo câțiva. Eu și umbra mea.Mai bine un vizitator incognito.
   Viaţa e ţinută la sertar sub cheie, de ochii avizi de publicitate sau recunoaștere. Eu nu mă mai recunosc de mult în oglindă. Am pus de atâtea ori vieții, punct și virgulă, încât nu mai știu în ce situație mă aflu. Nici nu-mi place, nici nu-mi displace.
    Sunt ceea ce sunt, când nu mă vezi. Când mă cauți, doar când ai nevoie de echilibru și nu găsești puntea de legătură. Când te simţi naufragiat în propria poveste și nu-ţi aruncă nimeni colacul de salvare. Du-te și iaţi-l singur. Ai mâini, ai picioare, ce-ţi mai trebuie? Elan.
    Oare cine o fi dat drumul la robinet în centrul casei? Aici nu e cascada Niagara, ci doar eu care mă scurg în trepte de temperatură și contrast. Unde să mă mai las? În amintiri, în slujba cuiva, în detrimentul altcuiva sau pur și simplu să mă las purtată de val. Încotro, nu știu.
    La suprafață apei, se văd ochiuri concentrice. Unele se diluează, altele se sparg de mal. Mă joc cu vaporașul de hârtie, pe un spaţiu nesigur. Mă izbesc valurile vieții. Ce mai, amintiri din copilărie..Cârma cred că a fost ușor deviată sau s-a lovit de un iceberg. Eu ce să mai caut aici? Îmi iau placa, de mult ieșită din uz și-mi fac luntre, să mă salvez din această poluare de plastic.
    În jurul meu, plutesc poze, amintiri, momente neregulate. Unele alb-negru, altele color. S-a dus tușul de la imprimantă. Mă aplec și culeg câte una. O scutur de excesul de apă și o pun în lumină bună. Aș putea scoate un fototapet, să fiu înconjurată doar de mine, că de alţii am văzut cum e. Dar mai întâi, am nevoie de o amorsă și o vopsea lavabilă Savana, să schimb mediul. Prea am supraviețuit în alte medii geografice și nu am observat când s-a schimbat peisajul sau pavajul. Ar putea fi o dovadă de narcisism. Dar așa sunt destule. N-ar strica una în plus.
M-aș scufunda în apă, să știu prin ce mai respir. M-am îmbătat prea mult cu cuvinte pe metru cub expirat. Nici nu mai știu, pe unde calc. Nu calc, pe cioburi de sticlă, dar pe firimituri, da. Mă înţeapă sub degete și ce, tot eu le simt. Dacă tot mă incomodează, ce am sub picioare, ar trebui schimbat și parchetul. Așa, am și un nou pattern pentru poze. Natural și organic. Așa când încerci să construiești mediul de acasă și se încurcă cu mediul de lucru și te lovești numai de materiale din trecut., că ăstea rezistă mai bine în timp. Când te chinui să construiești cărămidă cu cărămidă și vin alţii să-ţi dărâme ce-ai construit de -a lungul anilor, cu experienťe de viaţă, nu doar din poze. Însă, cred că nu am auzit de cărămidă aparentă, aia așa cum o pui, așa pare.

   Cum viaţa nu e doar ce se vede, ci și ce se înțelege, unii cred că pot întra la tine, ca la magazin. E adevărat că sunt în construcții, dar asta nu înseamnă că sunt magazin de construcții și de obţinut materiale. Obiceiurile proaste s-au perpetuat în timp, deoarece le ţine mereu cineva ușa deschisă și ei se strecoară prin ferestre de mansardă. Asta datorită faptului că, modul lor de a gândi și comunicarea lor ţine cât e ţeava pătrată sau rectangulară. Dacă atât e formatul.
    Dacă tot cauți să te legi de mine, nu te lega aiurea. Sper să nu rămâi panou, dar eu îţi livrez oferta cu de toate, așa cum ești obișnuit, ca într-un sandwich.Ia, de acum, să scrieți oferta pe panouri sandwich, că eu cam mănânc cuvinte, sunt rozător de fel. Dar tu, nu, s-ar putea să despici firele-n patru, că mai mult de patru scaune nu-ţi trebuie să treci clasa de materiale. De la cinci în sus, vorbim de calitate și preţ. Dar unde s-or fi aflat unii, când s-a împărţit pliantele cu oferta interioară?
  Cred că au rămas la meniu și nu au mai plecat de acolo decât cu o masă. Plouă cu oferte, care mai de care, dar urechile mele zici ca-s infundate de materiale. Au făcut atâta praf pe aici. Mai multă vorbă, decât faptă. Deci, unde pot găsi niște materiale de construcţii, care să mă stimuleze creativ, că simt că am îmbătrânit cu ăstea.    
     Am auzit niște discuții la vindem-ieftin.ro, dar nu știu ce să cred. Mi-au prezentat portofoliul, doar să aleg, că le primesc acasă. Dar m-a întrebat cineva cum stau cu banii? Eu mă scald în sensuri, alţii în datorii. Cine iese primul la suprafață? Cel ce are relaţii, desigur și un loc de bună ziua. Bună ziua, m-am întors acasă. Mi-am dat seama, că tot aici e mai bine. De unde să încep? A trecut mult timp și am uitat și pașii. Mă-nveţi tu, ce înseamnă casa de comenzi? Până acum, am fost doar la butoane, zici că am un handicap motor, dar mă-ntrec motoarele de căutare. Mereu să faci lucrurile la comandă, că expiră timpul, dar materiale expirate, n-aţi văzut? Am cumpărat de la voi și-n trecut, dar acum nu mai știu în ce relaţii mai suntem: de prietenie, de alianță sau asociere. E problema mea, că n-am știut să negociez la timp, dar nimic nu se pierde, se regenerează, dar mai greu.
   Căutând liniștea, am spart bula mea de confort, crezând că o voi găsi în altă parte. Se pare că nu am găsit sursa zgomotului sau poluării fonice. Căutând liniștea, m-am baricadat în mine și m-am izolat cu tâmplărie PVC. Mi-am construit în jurul meu, un cadru din șipcă metalică. M-am material și m-am plafonat într-un spaţiu închis. Când va fi redeschiderea? După ce apuc să renovez și să amortizeze tot ce-am investit aici și în mine.

*sursa poze: pixabay

    Acest articol a fost scris pentru Spring Super Blog 2021.

.