My wanted place

Mi au luat ani să înțeleg că acasa, e mai mult decat ceea ce am construit pana acum..mi am dat seama ca îmbrățișările ei valorează mai mult decât orice timp. I-as fi cerut mai multe, dar am respirat împreună același aer ne(prietenos) pe alocuri, dar magic, câte simte ce zici.  E aerul de acasa pentru care fiecare colțișor contează, fiecare deschidere, fiecare spațiu este destinat altui lucru. Am crezut intr-o limitare a acestuia, de parcă, am construit ceva ca de la Cer la Pământ. Ceva ce poate nu am inteles din prima, dar ceva pentru care viata a avut însemnătate  mai mult sau mai puțin. As fi ales altceva, dar cred ca mereu altceva a fost sau nu, în planul 2. E cumva o alta amenajare de cadre, o alta tipologie de viata.      Stiam ca aveam sa ating Cerul cu mana, dar am găsit o stea pe bolta cereasca aka tavan, care parca mi a aprins imaginația. Și nu glumesc chiar o am pe tavan în dormitor. E steluta mea care-mi aplaneze și echilibrează zilele si ...

Frunzele ce mi au soptit a toamna erau mereu puse la un alt etaj, la etajul la care trebuia sa mai urc sau sa cobor o scara. Nu doar o scara a valorilor, ci una în care am învățat ce-i răbdarea și intelegerea unor mari taine ale vieții. Am crescut, făcându-mi timp din bucăți de suflet, din bucăți de hartie, pe care alții le rostogoleau pe jos sau le aruncau la cos. Am crescut ca fiind poate un " constructor sau un arhitect " al meu, dar și propriul demolator de vise și idealuri, atunci când își face loc dezamăgirea. Știu ca am aruncat cu noroi și pietre, acolo unde nu trebuia, ca am difuzat și infuzat prin mine emoții pe care le-am considerat poate neapartinand mie. Dar, am fost poate un suflet neșlefuit de timp și de oameni și doar acoperit de frunzele unui trecut. Iar aici nu ma refer la goliciunea trupeasca, ci poate la alte goluri lăsate în urma...în inima unui oraș. Frunzele mi-au soptit: " Superblog, iara !", dar ce faci cu vântul și marea care ți...