Frunzele ce mi au soptit a toamna erau mereu puse la un alt etaj, la etajul la care trebuia sa mai urc sau sa cobor o scara. Nu doar o scara a valorilor, ci una în care am învățat ce-i răbdarea și intelegerea unor mari taine ale vieții. Am crescut, făcându-mi timp din bucăți de suflet, din bucăți de hartie, pe care alții le rostogoleau pe jos sau le aruncau la cos. Am crescut ca fiind poate un "
constructor sau un arhitect" al meu, dar și propriul demolator de vise și idealuri, atunci când își face loc dezamăgirea. Știu ca am aruncat cu noroi și pietre, acolo unde nu trebuia, ca am difuzat și infuzat prin mine emoții pe care le-am considerat poate neapartinand mie. Dar, am fost poate un suflet neșlefuit de timp și de oameni și doar acoperit de frunzele unui trecut. Iar aici nu ma refer la goliciunea trupeasca, ci poate la alte goluri lăsate în urma...în inima unui oraș. Frunzele mi-au soptit: "
Superblog, iara!", dar ce faci cu vântul și marea care ți a imprastiat oceanul de cuvinte în șapte zări? Stai sa te aduni din nou sau le rupi și mai mult în doua ca doua inimi pe asfalt? Eu cred că aș fi așteptat un arhitect de vise, care sa mi re(construiasca) casa, dar e cam dificil pe pilonii unui trecut furat de timpuri.
Asa ca anunț ca am furat și eu startul la SuperBlog și încerc sa mai enunț câte ceva, până nu cad toate frunzele și anunță a toamna ruginie.
Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2026.
https://shiningheartforu.blogspot.com/2026/10/frunzele-ce-mi-au-soptitsuperblog-iara.html
Comentarii
Trimiteți un comentariu