Mentorul care m-a citit cu adevărat. O fi dat în cafea?
Când ultimele frunzei ale toamnei îmi știau numele, era o zi de octombrie-noiembrie. Eu priveam la ferereastra și discutam singura, ultimele noutăți ce mi-au cazut cu tronc, în aceasta dimineața. Pentru ca ultimele frunze povesteau visul unui om, trezit la realitate de parfumul unui mandarin sicilian. Eram timpul pierdut pe buzele tuturor, asemănător unei cupe florale, precum laleaua frumos mirositoare. Preferam sa ma știu când cu ale mele, când cu ale tale gânduri, sa nu ți uit numele și anii pentru alte vise la balcon. Eram timpul ce mai statea un pic și rămâneam ca un brav soldat sa contemplu viata de la fereastra, la care și frunzele au un nume, darămite eu. Un om care fuge cu cuvintele, prin toate partile. Doar știu ce înseamnă să crezi că de(cazi) precum frunzele ruginii pentru care și treptele au ajuns sa fie felinare stinse. De aceea, Soarele si-a lipit doua frunze pe chip, pentru a nu-și uita întunericul și a-si aminti de ele, cele ce par a fi rupte din Soare, dar...