Carte de buzunar: Tabloul de matase

Cartea care nu exista încă sau care nu s-a inventat, ar putea costa mai mult sau mai puțin decât valoarea cuvintelor din ea. Cartea de buzunar este cartea care valorează toți banii, deoarece incapsuleaza atâtea intr-un spatiu atât de mic și știe de mica de pierderi și câștiguri. Cartea de buzunar : "Tabloul de matase" este despre o inramare a unei povesti care te intorce în timp, privind acel tablou,  trăiești finețea momentelor și a detaliilor. Dintr-un prezent, intr-un trecut cu amintiri răvășitoare. 

 I. Lacrimi de matase

    E trecut de ora 14: 00, timpul parca secera orele, iar clepsidra inversează polii magnetici. Uneori, e mult prea târziu sa înțelegi frecventa timpului, când tot timpul tău a fost un joc, pe bani mărunți. Am plecat cu resursele tale, intr-o alta perioada, ca intr-un portal, pentru care timpul nu a fost decât un martor cheie. Mi-am retras investițiile  atunci când nu m-am mai simțit dorit sau am simțit ca nu mai îmi este locul acolo. Am dispărut de acasă, fără să te mai vad zâmbind, cum o făceam odată, pentru că am auzit, ca ti-am provocat doar lacrimi de mătase. Mi-am întors mie, tot avântul, pe care am crezut ca l-am avut, dar l-am pierdut, risipindu-l pe alte cauze. Poate am fost indecis, poate am cautat prea mult suflet și am dat de altfel de mine. Poate nu am știut ce sa zic la timp sau poate am decăzut prea mult în ochii altora, reducând totul la lacrimi de mătase. Dar nu mi-a fost ușor, dar nici greu, să înțeleg atâtea,  să pricep cât de efemer e timpul și cât de mult, l-am înnodat în mine, ca să nu mă ajungă.

     Am pierdut anii din viata, cautandu-mi sens și l-am găsit la tine. Prin tot ce faci, prin tot ce simți, emani acel material firav care merita prelucrat și șlefuit. Poate te-a uitat timpul, te-a uitat vremea, dar eu nu te-am uitat. Te-am păstrat precum o lacrima care nu doare mereu, decât atunci când e din alt material afectiv. Pentru ca sufletul nu mai plânge a mine, ci a doruri străine. Mi am dat seama, câte doruri am strâns în mine și tot nu ma simți aproape. De parcă nu am fi din același tablou, tabloul de mătase. Reprezentam decade diferite și totuși pentru noi toți, timpul a  vorbit aceeași limba. Nu ma mai simt la fel,ca la început când vorbeam de noi, poate au durut amintirile, poate au durut lacrimile, dar noi am rămas aceeași sau asta am crezut doar eu, eu acela credul.. ce ideologie am pierdut când te-am privit pe tine și am crezut ca ma pierd pe mine...intr-un ocean de secrete. Când de fapt, ma pierdeam în propria necunoaștere de propria mea viata. Am fost mereu prezenți, ca să nu fim absenți, poate cu gândurile mereu în alta parte, dar totodată concentrate cu toată fiinta asupra unui fapt: ca nu mai simt ca exist pentru tine. Ma simt pustiit, ma simt lăsat în apele mele, mai ceva cum își lasa vaslasul barca, când nu-și mai cunoaște direcțiile.M-am abandonat sortii pentru alte timpuri, mai blânde, mai fericite, dar am uitat ca singurul neimplinit sau neimblanzit sunt chiar EU.

    Poate m-am preferat mai mult pe mine, decât pe tine, poate trebuia sa fie invers  dar nimeni nu a știut de ce sau poate nu ai fost decât un tablou de matase pentru mine / noi. Unul la care privim de fiecare data și nu știm ce vedem, ce ne arata sau ce întruchipează. Asa se întâmplă, când derulezi același film zilnic și te aștepți la altceva. O arta a inefabilului, deoarece nu știi la ce sa te aștepți privind în gol, ca la un tablou, deoarece m-ai trecut prin toate timpurile și nu am știut de ce. De ce nu mi-am asimilat zilele și nopțile precum un om obișnuit. Pentru ca sunt un astfel de material, o mătase fina, pe care nu o poți resimți mereu, deoarece îți dispar din suflet, exact ca în nopțile cu Lună.

    Am uitat cine sunt și faptul ca materialul meu sufletesc e altul. Nu mi-am rafinat alegerile și e posibil sa nu fi inteles multe din cauza asta. Mi-am alea atât de greșit timpul, în care sa ma parasesec pe mine sau sa-mi expun parerea. Mi-am dat seama ca m-am catalogat drept un inadaptat al timpurilor pentru că nu am mai știut ce și cum sa fac. Nu mi-am dorit nici mai multe, nici mai puține, dar am rămas pe dinafară, cu propriile impresii. Simt cum alții mi-au aflat toate culorile și parca mi le-au îmbibat cu apa, ca să devina șterse. Am crezut ca controlez tabloul de stări din inima mea, dar se pare ca am pierdut controlul din prea mult suflet sau prea multa nesimtire. 

    Ma mai cunoșteam pe mine, dacă nu erai tu, sa ma prezinți, asa în multe moduri, să mă cumperi cu cuvinte și sa expui ce a maj rămas frumos din mine? Eu m-am așezat la masa, ca să uit, dar mereu mi se aminteste "tabloul de matase", adică cum am fost pe vremuri, în poze alb-negru stilizate și cum nu vom mai fi. Pentru ca timpul, ne-a depreciat valoarea și a preschimbat-o în cea știut el mai bine. Câteodată intr-o mare iubire, alteori intr-o mare rana sufletească.  Stau și infulec dumicat cu dumicat și ma gândesc la toate cum au fost odată, când timpul avea timp de toate și noi pe lângă el. Dar acum toate parca sunt seci și ale nimănui, cu toate că sufletul nostru încă mai e prezent în materiale și în corpuri. Am plecat de la premiza că noi însuflețit totul, ca varsta noastră e doar un număr, pentru care artiștii au pictat atâtea vieți și le-au desenat pe toate în altarul vieții noastre. Am preferat sa ne uitam timpii, să vedem cine-si mai amintește, viata pe care alții ne-au derulat-o pe repede înainte, crezând că sunt ca ei, pierzători de timpuri. Dar nu, am mai lăsat de la noi, pentru alte scări și valori sufletesti, ca să fie bine pentru toată lumea. Poate am mai decăzut în ochii lumii, dar nici nu suntem mereu mandrii de noi, se poate și mai bine decât atât. 

     Ceasul e trecut de ora 14 și 15, iar eu ma tot gândesc ce-am făcut toată viata cu sfertul academic. Cat am așteptat, pe cine, dacă a meritat sau care o fi fost singura întrebare la care nu am răspuns sau primit răspuns? Ce-a rămas din "Tabloul de mătase" de pe timpuri? M-am ratacit asa de mult de cadrul meu, de modul în care îmi fixam eu viata pe culmile, chiar și cu cârlige, și nu mi este rușine sa recunosc ca pun si rufe pe sarma. Dar atunci eram bine și mi vedeam viata ordonata. Nu mi mai merge ca pe roate, dar aveam motivele mele sa fiu fericit, ca orice om. Pana când viata a decis sa mi ia din timp, prin pierderi de lucruri și de oameni, ca de pana la o anumita varsta trebuie sa ai și dinastea. De aceea, după ani și ani, m-am întors în mine, pentru că e cel mai bine. E cel mai rău să te ascunzi de propriul tău suflet. Mi-a găsit puterea în mine și mi-am amintit ca "tabloul de matase"  nu e doar o amintire, a ceea ce a fost, ci și încununarea unei relații de atâția ani de zile. Încerc sa readuc în mine, spiritul de altădată, cu lucruri copilaresti, aparent banale, dar care pentru mine valorează cât sufletul și inima. Nu ma pot desprinde de ele, de lucrurile mele de suflet, pentru care o viata am acumulat și am strâns fel de fel. Poate o folosi la ceva, dar dacă nu, tot e bine. Adesea ma întreb pentru cine / ce-am făcut toate astea? Pentru ca uneori nici pe mine, nu ma mai bucură, dar pe altii câte nu sunt în asentimentul meu. Dar am considerat ca uneori viata te mai trântește la Pamant sa-ti dai seama cine ești și ce ai devenit, prin lipsa altora. Dar câteodată simți ca aceste răbufnire sau rufaieli zilnice cu propriul suflet e modul în care viata te face viu și "miscator" de ceva, ca să nu fii nemișcat. Sunt momente în care viata o comite sa-si ceara iertare. Poate a greșit o data, de mai multe ori, dar inima are un dicționar al iertarilor zilnice. 

                             *****

     Simțim, uneori, să ne dirijam viata în funcție de alte încrederi și direcții, dar timpul ne demonstrează ca nu ne uita și ne aminteste ca viata își știe mai mereu ritmul, doar ca cineva tot încearcă sa ne schimbe pasul. Valsam cu viata, până când ajungem sa descoperim ca propriul ritm e chiar dirijoarea /dirijorul lumii. Precum, intr-o orchestra, am învățat ca masura e importanta și ritmul care mereu ne da peste cap viata. Când pășim alene, când pasim agale, dar viata mereu schimba solfegiile și le scoate pe cele mai bune în cale. Și am preferat sa uit muzica sufletului meu pentru alte trairi, dar simt ca inima nu mai bate la fel, nu mai simte la fel, ce simțea pe timpuri, când stia despre ce este vorba. Poate a preferat sa-si schimbe domiciliul sa uite timpul despre tine sau poate doar o simpla mutare a fost de ajuns, sa-ti schimbe toate coordonatele, doar era harta ta natala..o harta, pe care ajunsesesi sa o cunoști ca în palma. Dar au plecat toate, cu tot, când si-au dat seama ca nimicul nu le ajunge și ca o data au crezut ca NIMICUL E TOT. Tot ce se putea înțelege, culege despre ea, dirijoarea unei orchestre pentru care muzica a stat puțin sa-si odihnească timpii. Te doare afectiv, să simți că timpul s-a întors la ale lui, când a văzut ca nu are cu cine discuta de ale vieții timpuri..Am uitat ca am visat sa dirijam lumea, macar pentru o decada, numai ca ne-am imprumutat masurile și am ramas fără cadenta. Precum in cartea Dirijoarea, de la editura Niculescu, se spune ca intr-o lume a bărbaților, femeile au visat ca prin muzica sufletului sa conducă lumea și au reușit. Pentru ca o lume fără sunet e precum norii de ploaie fără cadenta ploii. Vezi ca ploua, dar nu te mai poți bucura de frecventa cu care ai fost obișnuit de la naștere. 

                              *****

Menționăm intr-un articol anterior despre rufaielile zilnice, asa ca am ales pentru partea secundara a cărții de buzunar, care poate fi si o carte în biblioteca. Prima parte intitulata "Lacrimi de matase" și ce a de a doua, numita: "Rufaieli zilnice" și partea a treia, a cărții: "Anecdote cu fir". Prin urmare, capitolul va fi despre nemulțumirile zilnice și tratamentul aferent. 

                                  *****

  II. Rufaieli zilnice

Am deschis totul de la A la Z, sa-mi demonstrez mie, ca sunt omul cu deschiderile, chiar dacă sunt un om închis în mine, mai taciturn sau mai plictisitor. Poate îmi dau seama de ce nu ne înțeleg asa de mulți, sau poate atât am dorit noi sa arătăm chiar dacă suntem la vedere. Asta pentru ca cercul nostru de prieteni e restrâns și limitat. Știu sa vad dincolo de mine și cam atât, restul e ascuns printre foi. Foile mele, pe care am propriile înscrieri de om matur la varsta mea și atat. Doar ca nu sunt asa de "citit" precum alții, chiar dacă am școala vieții. Și nu ma refer aici ca nu s un învățat, dar poate am pierdut rândul cu tinerii, dar asta nu înseamnă că s demodat. Cred că e de ajuns ca sunt citit de familie și de cei pe care mai consider prieteni în realitate si pe retelele de socializare..și ma cert cu nemultumirile mele zilnice, la fel precum fetele mele. Poate nu v-am zis ca am doua: una mai mare, si una mai mica, soția, respectiv fiica mea. 

    Uneori, am plecat cu stângul în viata, alteori cu dreptul, dar mi a plăcut sa înțeleg cât de importanta e viata pentru mine si familia mea. Poate am dat naștere la multe dileme în familia mea poate am fost și mărul discordiei sau motiv de cearta, dar asta e și esența rufaielor zilnice. Nu degeaba, am denumit asa acest capitol. Sa simți, să trăiești, sa faci arta, să facă teatru din propria viata, astfel simți ca nu mai ești TU. Acum sa nu exageram! Simt uneori ca bântui pe străzi și nu găsesc oprelisti unde să stau, undeva sa-mi așez din gânduri. Îmi dau seama ca de multe ori, am acostat în propriul port, fără să mă întreb cât costa chiria. M-am obișnuit asa de mult cu ea, de parcă mă știu cu ea, de o viata, dar sunt atâția ani de zile, de când viata ne-a vrut împreună. Restul rămâne între noi. Am fost mereu privati, chiar dacă viata ne-a prezentat și altfel. Am fost siguri, ca între noi nu poți pune decât punct di virgulă sau puncte de suspensie. Pentru ca asa ne-am vrut: unul sa se întrebe și altul sa se mire. Punctele de suspensie sunt exact gândurile noastre care se întrețin singure și lasă în urma lor semne de intrebare: " "Asa oi fi gândit și eu pe vremea mea?" , Asa mi-am pierdut timpul, câștigând nimicuri?" Dar generația noastră, ar putea spune câte am văzut și cate am trăit cu ochii nostrii. Multe au rămas la fel ca pe timpuri, multe au evoluat, dar ma simt înapoiat timpului meu de acasă. 

                             *****

 III. Anecdote cu fir

  Și am un fir care nu duce nicăieri și l-am conectat la tine..simt cum viata îmi bifurca deciziile și ma lasă gol în mediul meu de viata. Mi-am anulat deciziile și am aflat, ca singura bifurcatie era intersecția la care am oprit ca și pentru prima oara, pentru că îmi amintea de tine. As fi aflat mai multe, dar nu m-ai mai putut menține și m-ai deconectat de la trecut. Candva știam ce sa fac cu atâtea legături, acum ma simt doar legat de tine. Strâns, puternic, dar intr-o continuua vibrație. Mai mult, ce as putea face, decât sa ma întrețin în continuare. Ce as putea sa mai încerc, să-ți fac pe plac, am rămas la rubrica asta pe care am lasat-o lipsa. Cred că e tot cu efect de nemulțumire, pe care îl adaug mereu la orice intenție de a face ceva benefic pentru tine. 

    Va continua...

Acest articol a fost scris pentru Superblog 2025.