My wanted place

Trăim mereu ancorați în trecut și ne întrebam ce va fi mâine, precum un refren pe care îl tot auzim repetat: ziua de mâine, acel tu din viitor. Toate ni se par schimbate, când privim în trecut, dar viitorul parcă are modul lui, de a ne arata, ce conteaza. Dacă am știi ce urmează, acest viitor incert, care începe cu ziua de azi, poate am face alți pași, poate am schimba direcția. Însa, mereu aceleași zile, aceleași nopți, aceleași stele. Dar inapoi în viitor, e o întoarcere la noi. Stelele prezic viitorul, dar pentru noi e aceeași zi de zi, care nu schimba nimic, ci doar ne aduce aminte ce am trăit, ne pune pe repetat momentele. Ne încălzește același soare, stăm sub același cer, ne bucuram de același răsarit. Poate așteptam să ne întoarcem în viitor, deoarece viitorul ne provoacă altfel și lăsăm trecutului lectiile. Ne întoarcem mereu la ceea ce iubim și ne face sa ne simțim acasă. Comfortabili cu noi insine, nu acceptam schimbările, însă acestea își pun amprenta asupra noas

E toamna, dar eu încă nu am pus pe tapet nimic. E toamna și cafeaua fierbe intr-un ibric. E toamna, iar eu ma simt dezgolita și nu știu ce să mai acoper cu frunze. Poate nimic, poate tot, poate ceva sau altceva.     Am tot scris despre toamna, dar nu știu de unde să mai scot atâtea rânduri, că simt de parca am defrisat-o pe toată. Rânduri, gânduri, care se rostogolesc de a valma intr-un morman de frunze. Ma arunc în el și ce sa vezi, îmi amintesc ca frunzele chiar zboară, intr-un dans armonios și arămiu. Dar eu de unde mai viu, intr-o toamna în care parca totul seacă, iar eu trebuie sa găsesc energie sa mai scriu, să mai compun câte un text liric, astfel mă simt ca o frunză prăfuita de pe drum. Dar tot învârtesc frunza pe o parte și pe alta și nu mai găsesc nimic de scris, ci de ascuns, ce am purtat în mine o viata, parca prea am fost la vedere și i-am oferit sufletului ce cere. Poate tot, m-am folosit de cuvinte, sa avansez înainte, dar asta știu sa fac, să mă joc cu ele,